Prima mea întâlnire în limba română cu scriitorul Mario Vargas Llosa a avut loc în 1988, când am citit, într-o traducere magistrală, semnată de Mihai Cantuniari, Conversaţie la Catedrala. După lectura acestei cărţi m-am hotărât să traduc, am simţit că pot accepta provocarea de a transpune în limba română texte interesante din literatura latinoamericană. Şi am început cu Julio Cortázar.

Din Vargas Llosa am tradus în 1995 Peştele în apă şi, la puţin timp, am avut ocazia să cunosc, în carne şi oase, autorul. Se întâmpla în urmă cu zece ani, la Bucureşti. Au fost mai degrabă întâlniri protocolare: ziua naţională a Spaniei, dineul restrâns oferit de ambasadorul spaniol de atunci la reşedinţa ambasadei, lansarea cărţii la Uniunea Scriitorilor, într-o înghesuială nebună, şi conferinţele scriitorului la Institutul Cervantes. Nu reţin prea multe detalii de atunci, am vorbit puţin cu el; mi se părea absent, rece şi oficial.

Întâlnirea din 2005 a fost total diferită. Patricia şi Mario Vargas Llosa au sosit într-o duminică la prânz la Neptun, la festivalul Zile şi nopţi de literatură şi au plecat imediat la Histria; nu i-am întâlnit deloc în ziua respectivă. Fiind invitaţii domnului Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, n-am vrut să inoportunez, deci nu i-am căutat. Abia a doua zi am îndrăznit să-mi fac apariţia la hotel, timid, cu cele 37 de întrebări scrise special pentru Mario; pregătisem de-acasă, minuţios, un set de întrebări interesante despre literatură, viaţă, politică, unele chiar incomode. În dreptul recepţiei, prima care şi-a făcut apariţia a fost Patricia. O văzusem cu un an în urmă la nunta regală a prinţului de Asturias şi mi se păruse mai împlinită; mare mi-a fost surpriza să descopăr o Patricia suplă, fină, la fel de drăguţă ca în urmă cu un deceniu. Timiditatea mă terminase cu totul, aşa încât am fost încântată să l