Adrian Marino obişnuia să compare perioada de după căderea comunismului cu cea care a urmat anului revoluţionar 1848. Schimbările petrecute într-un interval foarte scurt de timp la nivelul vieţii politice şi sociale, transformarea radicală a modului de viaţă şi a mentalităţilor, progresul tehnic fără precedent (cîţi români şi-ar fi imaginat, în toamna anului 1989, că în cîţiva ani vor vorbi cu deplină naturaleţe despre PC, laptop, internet, televiziune prin cablu, magazine mall, DVD, carduri bancare, telefonie mobilă, cuvinte inexistente în vocabularul lor la vremea respectivă), eforturile de sincronizare la standardul de viaţă şi valorile culturale occidentale susţin, mutatis mutandis, comparaţia, chiar dacă, la prima vedere, afirmaţia pare teribilistă. Atunci, ca şi acum, totul era de inventat, imaginaţia debordantă, entuziasmul, curiozitatea se descătuşaseră, dinamica societăţii româneşti devenise ameţitoare, şi în doar cîteva decenii de dezvoltare intensivă, ţara noastră (cîtă era la vremea respectivă, după unirea din 1859) devenise un regat recunoscut şi respectat la scara continentului european. Privite mai de aproape, asemănările dintre cele două epoci nu mai sînt atît de evidente. Progresul actual este unul de import, pe care oameni plictisiţi, blazaţi, obosiţi de viaţă de la vîrste tot mai fragede, şi-l asumă cu indiferenţă. Cum ar spune Mihai Şora, omul de azi şi-a pierdut dimensiunea verticală a propriei existenţe, nu mai simte bucuria vieţii, nu mai are ochi pentru miracolele care se petrec în jurul său.

După fascinanta sa Întoarcere în Bucureştiul interbelic (Humanitas, 2003), Ioana Pârvulescu face un nou tour de charme, invitîndu-şi cititorii într-o altă memorabilă călătorie în timp, de această dată În intimitatea secolului 19 (recent premiată de UNPR). La fel ca în precedenta sa carte, autoarea îmbracă o rochie de epocă, citeşte ziare