Dac-ar fi să am un politician preferat, acesta ar fi Tony Blair. Cred c-am mai scris asta. Şi cred c-am mai spus că vorbesc din perspectiva unui român, nu a unui britanic. Probabil că, văzute şi simţite la faţa locului, mandatele sale de premier ar suscita alte discuţii decât cele pe care, de la distanţă, le pot face eu. Pentru ceea ce a făcut constant spre a ne integra în NATO şi în structurile europene, cred că nu-i vom fi vreodată suficient de recunoscători. Dintre toţi politicienii continentali care s-au perindat pe la Bucureşti, Tony Blair a fost nu doar cel mai patetic, ci şi cel care şi-a ţinut la milimetru promisiunile. Îmi aduc şi acum aminte mesajul său din Parlamentul României, când banda grohăitoare a pesedeilor sabota la scenă deschisă un om care venea, în fine, să ne aducă ceva, şi nu să ne ia.

În acest context, când am aflat că premierul britanic a propus reducerea cu zece la sută a fondurilor pentru integrare europeană, mi-am spus: ,Hait, ne-am ars!" Mă bazam, desigur, pe faptul că Tony Blair obişnuieşte să-şi ţină cuvântul şi că are suficientă forţă de a impune anumite lucruri. Fireşte că pentru ţările Vest-Europene aceste sume nu reprezintă mare lucru. Pentru economiile slăbănoage din Est, însă, lovitura ar fi fost mortală. Ar fi existat toate şansele ca integrarea noastră să rămână un simplu act birocratic, fără nici o finalitate practică. Am fi continuat să fim la fel de sărăntoci, doar că ni s-ar fi adăugat câteva stele pe paşaport.

Din fericire, acelaşi Tony Blair s-a dovedit suficient de raţional pentru a înţelege miza jocului din aceşti ani. Un joc în care Marea Britanie e prinsă mai mult decât alte ţări europene, în virtutea funcţiei sale de prelungire în Europa a politicii Statelor Unite. Probabil că exagerez spunând că un rol oarecare îl va fi jucând - deşi speram ca acest argument să nu mai fie niciodată invo