Obligarea proprietarilor, indiferent daca suntde stat sau privati, de a reimpaduri in maximum doi ani de la defrisare zonele exploatate este probabil cea mai binevenita dintre masurile luate in anul 2005 de catre ministerul de resort, care s-a dovedit de altminteri, sub conducerea dlui Flutur, foarte activ in promovarea unor reglementari si actiuni de schimbare in incremenitul (in rau) domeniu al
agriculturii si silviculturii. Desi nu este insotita de o alta care sa incerce sa puna capat jafului din padurile romanesti, masura cauta, in mod salutar, sa corecteze proportiile dezastrului, impunand legislativ si administrativ reimpadurirea.
O reimpadurire fortata, caci, daca proprietarii nu inteleg sa se conformeze, impadurirea va fi executata de Regia Nationala a Padurilor, urmand ca plata sa treaca in contul proprietarilor sub forma unor titluri executorii.
Despre jaful din padurile Romaniei vorbesc defrisarile demente, pe care orice calator pe munte le poate vedea cu ochiul liber, sirurile de vagoane care parasesc tara cu busteni si cherestea si, in mod dramatic, ravagiile pe care ploile le fac, nu intamplator, tocmai in zonele in care padurile nu mai sunt ca sa se impotriveasca torentilor, eroziunilor si alunecarilor de teren.
Reimpadurirea fortata, impreuna cu instituirea pazei obligatorii, tot contra cost si cu plata tot catre Regia Nationala a Padurilor, daca nu se realizeaza direct in organizarea proprietarului, poate, sa speram, sa miste ceva in directia salvarii padurilor Romaniei.
Caci amenintarile la adresa acestora sunt extraordinare! Ar fi primele masuri mai articulate intr-o atare directie din perioada postdecembrista, care s-a distins, tocmai in lipsa unor asemenea masuri, drept cea mai tragica din istoria padurilor romanesti. Inclinatia spre jaf a mai fost prezenta si in perioada interbelica, si
