N-ai ales să trăieşti, n-alegi să mori. Dar poţi, deseori - poate, tot timpul - alege şi cum să trăieşti şi ce valori vei respecta în ceasul morţii. Romanticii au preferat dintotdeauna tema asta. Însă nu numai ei. Şi stoicii. Şi cei dintîi creştini. Şi alţii.
Nearly-Headless-Nick (Nick-cel-aproape-fără-cap) din ciclul Harry Potter nu a avut curaj să moară, după cum chiar el mărturiseşte (dar de-abia la finele volumului al cincilea, pentru ca o asemenea mărturisire nu e nici uşoară şi nici onorantă), aşa încît nu e nici în lumea de aici, dar nici în cea de dincolo. Aşa e scris dintotdeauna în stelele strigoilor - au spus-o şi Greimas şi alţi antropologi: astfel apar morţii-cei-vii.
Sirius, din acelaşi ciclu, a avut curaj să moară şi să nu rămînă între două lumi. Probabil fiindcă ştia, ca toţi eroii, că nu poţi fi de ajutor nicicînd dacă pluteşti în două luntre. Aşa încît, cum tot n-ai încotro, e mai bine să urci într-a lui Caron. Un alt strigoi de neuitat din Harry Potter este Moaning Myrtle (Myrtle Plîngăreaţa), adolescenta moartă cu cincizeci de ani în urmă, a cărei fantomă este de găsit la orice oră în ţevile de scurgere din băi şi toalete, de la Hogwarts. Cîteodată, ea apare din chiuvete, încercînd să intre în vorbă cu aceia care au acum (sau au avut mai înainte de a fi început romanul, însă după moartea ei) vîrsta ei de cînd era ultima oară în viaţă.
Şi totuşi rămîne întrebarea dacă Myrtle, într-adevăr, comunică. Probabil că are numai iluzia că o face. Fiindcă, de fapt, Myrtle este veşnic împietrită în propria ei viaţă şi în propria ei moarte (anterioare). Pe care, aidoma lui Nick-cel-aproape-decapitat şi aidoma oricărui strigoi care a populat cîndva vreo lume/povestire oarecare, le tot trece în revistă ad nauseam.
Spectrele nu au cum să evolueze. Totuşi, pot strălumina, cu o vorbă, o mişcare sau un gînd, c
