Că urmaşii nu iau în serios prevederile unui testament - asta-i de cînd lumea! însă între ce a dorit Alfred Nobel cu privire la premiul său pentru literatură şi ceea ce se întîmplă astăzi, diferenţa s-a adîncit pînă la dimensiunile unei prăpăstii.

Sfîrşitul anului aduce, mai mult decît oricînd, fervoarea premiilor. A adus-o mereu, dar, pe măsură ce arta şi mai ales literatura au devenit dependente de marketing, cota lor de interes se află în creştere constantă. Şi care este deocamdată ,premiul premiilor"? S-a vorbit atîta despre Premiul Nobel, încît credeam că, la acest capitol, s-a spus tot ce se putea spune.

Şi totuşi, există în spectacolul anual Nobel pentru literatură o tot mai zgomotoasă mişcare de culise ce explică discreditul constant în care instituţia se adînceşte de vreo două decenii încoace. Nu atît statura voit insignifiantă, literar vorbind, a premianţilor recenţi mi se pare a fi în discuţie (academicienii pot invoca oricînd, drept argument salvator, propriul lor gust literar), cît criteriile după care se face în ultimul timp alegerea. în acest punct, testamentul inventatorului dinamitei este extrem de explicit: membrii Academiei pentru Literatură, trebuie să fie cei mai pricepuţi oameni din ţară în materie şi au datoria să aleagă laureatul ţinînd seama doar de valoarea lui literară şi de nimic altceva. Oare? Cît sunt de respectate cele două comandamente?

Cînd se invocă sacrosancta Academie, ne gîndim la ea ca la un monolit, ca la un fel de Curte Supremă anonimă şi strivitoare, ce ia deciziile în unanimitate şi - o dată decizia comunicată - se retrage dincolo de cortină în misterul absolut de unde venise. Cei 18 membri ai Academiei beneficiază în fapt de statutul unor semizei. Cînd se vorbeşte - în Suedia şi în ţările occidentale - despre ,cei 18", formula este rostită de obicei în şoaptă şi cu veneraţie. A