Un scriitor în mare încurcătură: iată eroul prozei Ficţiune şi infanterie de Costache Olăreanu şi, totodată, emblema ambiguităţii romanului. Odată cu profesiunea personajului, apar şi foşnesc în cartea tipărită filele manuscrise ale alteia, umplute sârguincios timp de doi ani pentru a fi apoi pierdute, regretabil, într-un parc. Apar, de asemenea, proiectele scriitorului, convingerile şi ezitările lui, ticurile caracteristice şi în general tot ceea ce însoţeşte, la suprafaţă sau în adânc, efortul de a crea o nouă lume, de hârtie. Victor Testiban, literatorul zăpăcit, dar nu fluşturatic, lipsit de succes, nu însă şi de ambiţii, este o definiţie mobilă a Autorului categorial, o imagine în mişcare ce reflectă sinuozităţile, sincopele şi reuşitele actului creator. Cu o remarcabilă inteligenţă artistică, Costache Olăreanu alege să construiască un personaj ,de intersecţie", la mijloc de veleitarism şi profesionalism, tinereţe şi experienţă creatoare, virtualitate şi notorietate. În Victor Testiban (spre deosebire de mult mai hârşitul lui confrate George Condeescu, pentru care literatura e o activitate de intensă producţie) se întretaie posibilităţile şi probabilităţile pe care fiecare scriitor se sprijină sau le înfruntă.

Altfel, de ce ar fi atât de pasionantă istoria unui autor care a pierdut manuscrisul unui roman şi se chinuie să-l rescrie? Fără conflicte puternice, în care să fie angrenate personaje consistente tipologic, fără vână epică şi date concrete ale unui timp istoric şi social, recognoscibil în rezoluţia realistă a paginilor, fără întâmplări spectaculoase, psihologii complexe şi serializarea unor experienţe (de)formatoare, Ficţiune şi infanterie se citeşte totuşi, în mod curios, ca un policier. Dacă nu unul al faptelor literaturii, atunci al proiecţiilor ei şi al ideilor-forţă care o pot justifica. Sau, mai dramatic, al neputinţei de a o scrie