Povestirea publicată în această pagină face parte din volumul Ochi de cîine albastru, ce va apărea în curînd la Ed. Rao, în traducerea Tudorei Şandru Mehedinţi. Volumul conţine primele povestiri scrise de Márquez între 1947 şi 1955, publicate iniţial în suplimentul literar al ziarului "El Espectador" din Bogota şi adunate într-o carte abia după 20 de ani.

Şi-n alte rînduri tresărise cu aceeaşi spaimă cînd se aşezase să asculte ploaia. Auzea scrîşnetul grilajului de fier; auzea paşi de bărbat pe cărarea pietruită şi zgomot de bocanci şterşi apăsat pe dale, în dreptul pragului. Nopţi în şir aşteptă ca bărbatul să bată în uşă. Dar apoi, cînd învăţă să desluşească nesfîrşitul răpăit al ploii, crezu că musafirul imaginar n-avea să treacă niciodată pragul şi se deprinse să nu-l mai aştepte. A fost o hotărîre definitivă, luată în acea noapte furtunoasă de septembrie, cu cinci ani în urmă, cînd s-a apucat să cugete la viaţa ei şi şi-a spus: ,În ritmul ăsta, o să sfîrşesc îmbătrînind". De atunci, zgomotele ploii s-au schimbat, şi alte voci au înlocuit paşii bărbatului pe cărarea pietruită.

Totuşi, în ciuda hotărîrii ei de a nu-l mai aştepta, cîteodată grilajul scrîşnea din nou şi bărbatul îşi ştergea iar apăsat bocancii în dreptul pragului, ca înainte. Însă pe atunci ea era pătrunsă de noi revelaţii ale ploii. Îl mai auzea o dată pe Noel, băiatul de cincisprezece ani, cum îi dădea lecţii de religie papagalului; şi auzea melodia îndepărtată şi tristă cîntată la gramofonul pe care-l vînduseră unui negustor de vechituri cînd ultimul bărbat din familie murise. Ea învăţase să recupereze din ploaie vocile pierdute în trecutul casei, vocile cele mai pure şi îndrăgite. Astfel încît a fost o noutate surprinzătoare şi minunată noaptea aceea de furtună cînd bărbatul care deschisese de atîtea ori grilajul de fier păşi pe cărarea pietruită, tuşi în prag şi b