E întotdeauna instructiv să revii la vechile dicţionare, pentru a constata evoluţia sensurilor pe parcursul cîtorva decenii. În Dicţionarul enciclopedic ilustrat ,Cartea Românească", din 1931, în care partea propriu-zis lingvistică îi aparţine lui I.-A. Candrea, iar cea enciclopedică lui Gh. Adamescu, cuvîntul a distra este înregistrat în primul rînd ca verb tranzitiv, cu sensurile ,a face pe cineva să se gîndească la altceva decît la ceea ce-l preocupă, a-i abate atenţiunea în altă parte"; ,a-l face să petreacă, să mai uite de griji"; de abia la sfîrşitul definiţiei apare construcţia reflexivă a se distra, cu sensul "a petrece, a căuta distracţii, a se veseli, a se amuza". În acelaşi dicţionar, cuvîntul distracţiune (cu varianta distracţie) este explicat în primul rînd ca ,lipsă de atenţiune, nebăgare de seamă", apoi, cu o oarecare condescendenţă, ca ,petrecere de scurtă durată". Evident, cu peste o jumătate de secol în urmă cuvintele în cauză erau mai aproape de sursele lor franceze - distraire, distraction - care au păstrat pînă azi sensul mai curînd negativ, motivat de etimonul latinesc, de ,abatere", ,deviere" (spre deosebire de amusement şi divertissement, în uzul curent; deşi judecata morală pascaliană chiar pe cel din urmă îl foloseşte ca emblemă a absurdităţii condiţiei umane, aflate în permanentă sforţare de a se abate de la adevăratele întrebări). În Dicţionarul Universal al lui Lazăr Şăineanu (,a şasea ediţiune", 1930), lucrurile stăteau cel puţin la fel de rău pentru distracţi(un)e - ,lipsă trecătoare de atenţiune"; ,plăcere, petrecere de scurtă durată" - şi mai ales pentru a distra, considerat simplă variantă a verbului a distrage: ,a abate de la cugetările, de la ocupaţiunile sale"; ,a-şi procura distracţiuni". Dicţionarele sînt adesea mai conservatoare decît scriitorii: în teatrul lui Alecsandri, cu mult timp în urmă, utilizarea formelor şi a se