Adriana Bittel

Ca babă mă simt vexată, dar...

Cred că există momente în literatura română cînd cineva trebuie să se ridice şi să spună enough! unui fenomen cultural care intoxică minţile copiilor noştri de vreo 115 ani. Mi se pare că am aşteptat destul să o facă altcineva în locul meu, tineri mai competenţi, cu studii postuniversitare peste Ocean sau la SNSPA. Aşa că, avînd în spate (au, spatele!) vechea justificare liberală potrivit căreia exercitarea raţiunii e o datorie a fiecărui cetăţean*, mă ridic, scîrţîind din toate încheieturile, să spun No, Non, Nein poveştilor lui Ion Creangă. în ochii tuturor locuitorilor României, Ion Creangă nu mai e un scriitor, ci un brand. Sub brand circulă, vehiculate de bunici, părinţi, învăţători care-şi predau ştafeta de multe generaţii, poveştile (dar şi povestirile şi Amintirile), perpetuînd prejudecăţi nocive ce împiedică asimilarea trendurilor cu tradiţie în Occident - feminism, ecologism, corectitudine politică. Şi atunci, ce să ne mai mirăm că, nutriţi din copilărie cu asemenea mentalităţi indigeste, în habitatul nostru postmodern proliferează iarba rea a discriminărilor de tot soiul, sufocînd culturile implementate, finanţate, legiferate şi păzite de foruri, organisme internaţionale, fundaţii şi persoane fizice luminate. Păi, la ce ne îndeamnă eternul şi fascinantul Ion Creangă, cu periculoasa sa putere de seducţie, în al cărui discurs abundă atitudini jignitoare faţă de femei, bătrîni, minorităţi, persoane cu dizabilităţi, ignorarea drepturilor animalelor, violenţa domestică, exploatarea copiilor, distrugerea mediului natural, corupţia, hărţuirea şi şantajul? Ne face să rîdem de victime, să simpatizăm cu infractorii, să fentăm normele U.E., simţind că ele ne forţează, excesiv şi dogmatic, respectul. Şi ne încurajează să nu ne sfiim a ne da pe faţă atitudinea proptită în