Într-un articol din 1937, Pompiliu Constantinescu observă cu justeţe că există o periodicitate, cam din trei în trei decenii, cînd cultura română trece printr-o criză : ,Suntem nevoiţi să o luăm de la capăt, să ne clarificăm principiile, să reînvăţăm a gîndi". Poezia pare a se supune şi ea, inevitabil, aceluiaşi destin. Într-un astfel de moment de ,schimbare la faţă" a actului liric, după ce sonurile interbelice osteniseră şi decăzuseră în clişee, răsare din Mălinii Sucevei (cătunul Poiana Mărului) o voce ,revoluţionară" în literă şi în spirit, refăcînd oarecum, conjunctural, mitul adolescentului rimbaudian. Este Nicolae Labiş, născut la 2 dec. 1935 (,Mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună"), mort însă atît de timpuriu, la 22 dec. 1956. Statura sa poetică de-abia începuse să se înalţe peste fiorul Primelor iubiri şi peste creştetul unei generaţii izbite ori ridicate de insidiosul val al politicului anilor î50, politic devenit, după o expresie a lui Lucian Raicu, ,plasma vieţii însăşi". Este cu atît mai reconfortant să se constate izbînzile estetice ale acestui tînăr poet ,veridic şi brav" (T. Vianu) care, printr-o complicitate precoce cu zonele de farmec ale limbii, decupează din propria biografie imagini de o limpezime graţioasă : ,Sălbăticiunile sfioase trec pe sub troiene şi apucă / Cleştarul serii-n coarne, ca în cleşte". Delicateţea ,cleştarului" şi duritatea ,cleştelui" contribuie nu numai la un inedit joc de cuvinte, ci exprimă chiar trăsătura cea mai pregnantă a firii lui omeneşti şi a structurii lui poetice. Dacă din evocările prietenilor reiese că scurta viaţa i se consumă între generozităţi cordiale şi causticităţi de moment, şi în creaţie dovedeşte disponibilitate în contopirea celor mai diverse esenţe. ,Vîrstei de bronz" în care răsună accente profetice, de nedezminţită solidaritate : ,Clopote grave sunară trezirea / Generaţiei noastre. // Trag