Felul în care accelerarea-i joacă feste puterii noastre de-a privi imagini, devălmăşindu-le şi despărţindu-le, apoi, în lungul unui fals contur, nu-i, prea adesea, de găsit într-un roman. Pesemne fiindcă le e peste mînă, prozatorilor, să taie pozele ca pe cartes colorate, aşa că din pasienţa dată-n grabă nu doar să se amestece figuri, ci să rămîi, mai mult, şi cu impresia că fiecare cartolină are, rotită repede, volum. Să profite, adică, de-un trompe l'oeil ,desenat" din poveşti. Ei bine, s-a încumetat, totuşi, un scriitor să o facă: Florina Ilis, în Cruciada copiilor, cel mai recent roman al ei, distins de România literară cu Premiul Cartea anului 2005.

Mi-era dor (şi cred că nu sînt, nici pe departe, singura...) de răsfăţurile omniscienţei, de bunul narator d'antan, care-ţi întoarce pagina, îţi potriveşte ochelarii şi-ţi dă, dintr-o scenă en marche, atît cît poate să cuprindă o privire aruncată iute, ocoliş, împrejur. Florina Ilis delegă să vorbească soiul ăsta, ,patriarhal", de povestitor. Îi lasă pe cîte unii prinşi ca-ntr-o figură de balet frîntă la jumătate, ca să-ţi întoarcă binişor capul, într-o carte cu personaje duium, spre ce fac, la cîţiva paşi distanţă sau, dimpotrivă, în alt oraş, cine ştie care alţii. Ei (nişte ei oarecare, din vreunul din ,tablouri") nu bănuiesc, dar ea (de fapt, poate fi foarte bine un el...) îţi spune, divulgă, anticipează, ,bîrfeşte". Aşa lucruri (bineînţeles că nu sîntem în secolul XIX, naratorul nostru cunoaşte toate deliciile indiscreţiilor în surdină, lipsite de orice disonanţă, ca şi dulceaţa ,tiraniei" unui autor cu maniere), în tradiţia (sic!) romanului, s-au mai întîmplat. Dincolo de actualitatea, nu o dată extremă, a poveştilor, o ţesătură bine bătută de perspective - bunăoară, basmele-basme, ale copiilor de azi, isprăvile lui Harry Potter, pe care le încearcă şi ei, sînt, într-o lume periculoasă (,magică