Uneori cred că filmele de sărbători se fac doar ca să facă în ciudă publicului ceva mai avizat. Prima problemă cu ele este că sunt targetate pe tot familionul şi conservă clişeele de parcă ar fi relicve, nu alta. Tind să afirm că basmele lui Propp şi, de ce nu, telenovelele sunt cu mult mai rafinate la combinarea de stereotipuri narative. Stai şi te întrebi: ce plăcere se poate deriva din atâta redundanţă? Mai mult, filmele de sărbători vor cu dinadinsul să extragă o stare din spectator. Pe care îl bănuiesc îmbuibat cu mâncare, cu pungile doldora de produse şi gâfâind de la shopping. Ca atare, după un asemenea abuz consumerist, trebuie să i se dea pastila de spiritul Crăciunului: îl înveselim, îi arătăm Moşul prin ochi de copil - asta merge întotdeauna - şi îi amintim valorile umane (generozitate, credinţă, din astea) aferente sărbătorilor de iarnă.

Pe acest fond pesimist, mi-a tresăltat inima de bucurie auzind că se lansează filmul Crăciun fericit. Făcând abstracţie de titlu, era "de război", o combinaţie bizară, care promitea să mă recompenseze pentru peliculele sărbătoreşti îndurate până acum. Subiectul acestei coproducţii România-Germania-Marea Britanie-Belgia este o noapte de Crăciun din 1914 (de fapt şi dimineaţa care îi urmează, şi parcă şi a doua zi) în care soldaţii nemţi, francezi şi scoţieni lasă armele şi fraternizează. Asta a fost prima dezamăgire pe listă, că dacă fraternizează, nu prea mai e loc de război, nu?

Mă consolez şi reiau: istoric, ne aflăm în momentul în care Franţa, după ce înaintase în neştire şi avea pierderi umane la greu, se apucase să facă exact ce promisese să nu facă, şi anume, să sape tranşee. După care războiul - calificat de istorici drept ,de poziţie" - a continuat cu stat în tranşee şi tiruri ca să îi îngroape pe cei care stăteau în tranşee. Aici, filmul e foarte corect, am respirat uşurată. Început