De fapt, nu e vorba de mireasă, ci de ginere ; şi ginerele nu s-a-necat, ci... veţi vedea deîndată.
Duminică de noiembrie. O zi rece şi fumurie, într-o localitate neinspirată din Câmpia Dunării. Florin aleargă cu camera video de-a lungul alaiului nupţial care, încă de dimineaţă, străbate satul cu treburi importante: după rochia miresei şi-napoi; cu ploconul la naşi şi-napoi; cu mireasa la udat şi-napoi; din nou la naşii care trebuie aduşi în triumf la casa mirelui... Nici gând să economisească energie rezolvând două treburi într-un singur drum: satul trebuie să vuiască de chiote şi muzică de fanfară, pentru ca toată lumea să afle că X năşeşte, Y e socru mare, iar Z e ginere-împărat. Alături de Florin, doi belgieni şi un franţuz, fascinaţi de exotismele locale. Eu staţionez la casa mirelui, pentru că depind de o sursă de electricitate şi pentru că sunt leneşă din fire. Pândesc cu casetofonul digital evenimentele care urmează să aibă loc în ograda mirelui, adică Ťobiceiurileť: împodobitul bradului nupţial, bărbieritul mirelui, gătitul miresei, cântarea miresei, Nuneasca....
Pe la miez de zi, oaspeţii deambulează calm prin curte, în aşteptarea cortegiului care trebuie să revină cu mireasa de la fântâna din capul satului. Familia roieşte cu farfurii şi platouri. Bucătăresele coc şi fierb în curte, pe pirostrii, cantităţi pantagruelice de ciorbă, sarmale şi fripturi. Ascult distrată muzica ce vine de sub cortul încă gol, dar pregătit pentru 800 de invitaţi. Lăutarii cântă binişor, dar muzica sună infernal de prost, din pricina sonorizării. Totuşi e prima petrecere din ultimii şapte ani în care n-aud nici o manea! (Mă gândesc chiar că ar fi cazul să-i informez pe toţi inamicii genului că maneaua e în scădere de popularitate.) Capetele se sucesc din când în când spre capătul străzii, de unde ar fi fost de multişor firesc să apară Ť oastea împă
