"Sunt un simplu roman", spune un cititor al ziarului, care vrea sa discute un articol si o tine intruna ca e "un om oarecare", "un om de rand".

E important sa stii cu ce se ocupa omul care cuteaza la o opinie. Unii zic "am numele meseriei mele", altii merg mai departe si conchid "vreau, nu vreau, sunt ceea ce se vede". Am observat ca toti cei care-si spun "simpli cetateni" o fac cu un fel de mandrie mocnita, asteptand doar ocazia sa iasa la vedere. Ca si cum tocmai se desprind din amorfele "mase largi", dar nu si din conditia plina de mici avantaje a "omului de pe strada", a celui "pierdut in multime".

E jignitor cand te numesc altii "om simplu", dar e o provocare, atunci cand o spui tu, si inca des. E ca intr-un joc cu interlocutorul, il starnesti pe el sa ghiceasca ce se ascunde dincolo de delicata ipocrizie a formulei.

I-am zis cititorului, care insista asupra drepturilor sale de "simplu abonat", ca orice opinie e si o chestiune de identitate. Opiniile individuale sunt chiar individul. Cand individul face din obscuritatea existentei un blazon, el e, de fapt, un vanitos in asteptarea marii ocazii de a zice "uite cine-s eu! Credeati ca-s un nimeni. Ei bine, v-ati inselat". Paradoxul sintagmei "om simplu" e ca ramane valabila pentru categorii sociale foarte intinse, insa nu si pentru fiecare dintre apartinatorii la categorie. Cine mai afirma ca parintii lui au fost "oameni simpli" se refera la clasa sociala a acestora.

M-am gandit mult la incapatanarea cu care interlocutorul meu isi apara anonimatul. O indaratnicie care aducea binisor a invitatie: nu te opri, nu lua in seama ce spun si ai sa vezi ce ins complex si interesant sunt! Era destul de probabil ca micul scenariu cu care mi se infatisa sa-l fi preluat de la un alt "simplu contribuabil" sau "simplu alegator". Un joc mai degraba timid, decat trufas, de definire a personalitatii. Pe momen