TIMPUL SARBATORILOR In casa amintirilor, cu academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici
"Imi pare rau daca te dezamagesc, dar eu n-am fost niciodata un amator de revelioane", imi spune domnul academician Constantin Balaceanu-Stolnici, iar zambetul aristocrat ii intareste afirmatia. "Ca tanar, chiar din facultate, in noaptea de Anul Nou preluam garda la spital in locul colegilor mei si, bineinteles, spre bucuria lor, care voiau sa petreaca. Apoi si in perioada adulta, din anii â49-â50, preferam sa raman la spital si sa-i las pe ceilalti sa se distreze. A fost o alegere personala. Dar si din familie am mostenit o anume sobrietate. In plus, in anii aceia, tatal meu, mama mea, bunicii mei erau deja in varsta si nu le mai placea sa piarda noptile. Noi eram o familie care, din cat imi aduc eu aminte - nu uita ca memoria mea merge cam pana prin anul 1927 - nu prea organizam revelioane."
MARILE CASE. "La Bucuresti, in familiile importante se faceau mese. Cantacuzinii faceau, si Ghiculestii faceau, Lahovarii faceau si ei, mai ales ca erau multi. Marile restaurante organizau, de asemenea, sarbatoriri ale momentului; Capsa, cu a sa cofetarie de lux, spre exemplu, la care mergea protipendada romaneasca. Si, incontestabil, toata mahalaua facea revelioanele cu lautari si pocnitori. Astea erau in cu totul alt registru, iar Caragiale si G. M. Zamfirescu le-au descris ca nimeni altii. «Traditia» asta a pocnitorilor este foarte veche. Exista de cand eram eu copil, imi aduc aminte bine de asta, si inca mai de demult. Chiar in 1847, cand a fost acel mare incendiu care a distrus Bucurestiul, vinovata a fost o pocnitoare din aceasta. Unul dintre copiii din casa Dudescu a lansat-o. Din cauza vantului a luat foc si incendiul s-a raspandit cu repeziciune."
Se asaza pe canapeaua generoasa. Generatii de boieri ne privesc, in caftan sau frac, de la inaltimea tablourilor
