Combaterea efectelor si a intruchiparilor comunismului a fost dupa 1989, pentru multa vreme, o tema pe care s-au construit multe cariere. Climaxul l-a atins in 1996, iar decaderea incepind cu anul 2000. Anticomunismul nu a disparut insa cu totul, dar ponderea sa e azi redusa drastic. Totusi…

Acoperirea bibliografica a problematicii comunismului este – si in aceasta privinta, majoritatea punctelor de vedere sint convergente – macar satisfacatoare. Sint citeva sute de carti utile, bune sau foarte bune, care fac deja o biblioteca sanitara vizavi de aceasta tema.

Lectura, bine intentionata, a macar citorva dintre ele este, doar ea, suficienta pentru a intelege monstruozitatea comunismului. Daca in zona livresca a deconstructiei comunismului avem cite ceva la activ, in privinta acoperirii eficient-institutionala situatia e cu totul alta.

De fapt, aceasta este si cea mai potrivita explicatie pentru a intelege de ce comunismul si comunistii nu si-au primit pedeapsa meritata in Romania. Intr-o fraza: efectele comunismului romanesc sint, cu voce slaba insa, combatute intelectual, dar protejate – prin tacere si vinovata pasivitate – de catre institutiile create tocmai pentru a-l sanctiona.

2005 nu e, din acest punct de vedere, unul atipic. Anul acesta nu consemneaza nici o victorie majora impotriva atitudinii cvasi-contemplative a institutiilor din Romania referitor la comunism. Sint insa citeva momente care merita atentie, fie si numai pentru a fi antologate ca piese la un bilant mai degraba amar cum e cel despre dosarul (anti)comunist romanesc.

Abil, dar mai ales cinic, presedintele Traian Basescu a refuzat sa condamne in mod public comunismul si sa ceara scuze, in numele statului roman, victimelor – deloc putine – funestului regim. A cerut, facind pe niznaiul, dovezi stiintifice cu privire la ororile comunismului,