S-au implinit zece ani de la acordul de la Dayton, care a pus capat razboiului din . A fost o pace trudnica, dupa o interventie partiala, care nu a restabilit si nu avea cum sa restabileasca justitia in provincia mutilata. Victimele au fost nu doar zecile de mii de morti, mai ales bosniaci musulmani, cat si credinta ca Europa e un spatiu aparte, unde asemenea lucruri nu se pot intampla, ca o coabitare de sute de ani intre diferite religii in cadrul aceluiasi grup etnic te pune cumva la adapost de asemenea dezlantuiri de bestialitate, ca Europa e capabila sa apere prin forta civilizatia in fata barbariei. Mult mai tarziu, o ancheta a unui institut de istorie ducea la demisia guvernului olandez, acuzat de a fi patronat prin neinterventionism masacrul de la Srebrenica. Românii au vazut putin si au inteles si mai putin din toate astea. Cum ar fi putut fi altfel, cand la vremea aceea aveam o singura televiziune, unde Calin Mitici, sub ochii sefilor lui, transmitea de pe front in uniforma lui Mladic, cel cautat azi de Curtea Internationala de la Haga, sau unde Dona Tudor, aleasa mai tarziu membra in Consiliul de Administratie de bravii salariati ai acestei institutii, il prezenta pe Radovan Karadzic, alt urmarit pentru crime de razboi, drept un iubitor de Eminescu. Pe teren, armele erau puse deoparte, pentru a crea un stat de nesustinut, in care cele trei grupuri, ortodocsii, musulmanii si catolicii isi pastrau fiecare armata, teritoriul cucerit sau pastrat in razboi si statele, vag unite intr-o confederatie, numite cu un cuvant demn de o distopie, entitati. O structura care nu putea functiona decat atat timp cat armata internationala era acolo pentru a o proteja, desi cand am prezentat aceasta concluzie la Berlin, la lansarea cartii mele cu Krastev, am avut surpriza sa vad ca aceasta concluzie banala era perceputa drept curajoasa. Pentru ca punea la indoiala ceea ce deven