Alfredo Di Stefano a fost, probabil si tot mai sigur, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Ne apropiem de verdict. In ajun de Craciun, Di Stefano a fost doborat de un atac de cord. Marti seara, medicii Spitalului La Fe din se pregateau sa opereze un bypass multiplu pe cordul unui diabetic, în varsta de 79 de ani. Nu mai e timp. Chestiunea Di Stefano trebuie elucidata. Odata cu ea, am putea lamuri - cine stie? - misterul aferent al ierarhiilor istorice. Mai întai, cateva argumente în sprijinul tezei care pune capat dubiilor care domina ierarhiile fotbalului: teza suprematiei lui Di Stefano. Abia apoi, despre rostul si mersul gandirii care se ocupa de asezarea eroilor pe treptele istoriei.
Prima serie de argumente vine din cateva împrejurari aparent vagi. In 1963, Real Madrid a venit la Bucuresti si a jucat cu Dinamo. Desi, oficial, era vorba de turul II al Cupei Campionilor Europeni, aparitia Realului, cu Di Stefano, Gento si Puskas în teren, a fost, probabil si tot mai sigur, parte a tesutului care leaga, matasos si imperceptibil, visul, mitul si istoria. Caci Real a avut, la Bucuresti, ceva din gloria exotica a tenorilor italieni care se înfatisau, pe scene luminate de candele, în Bucurestiul anilor 1850. Tata m-a facut atent. Trebuia sa tin minte momentul. Asa am facut. Imi pare bine ca am exagerat chiar. Tin minte nu numai ca l-am vazut pe Di Stefano, dar îmi amintesc si de Gento, plecand pe extrema dreapta, aruncand mingea pe langa fundas si ocolind în sprint, prin afara terenului de joc. Gento a ramas o anecdota, în vreme ce Di Stefano, pe care nu îl tin minte cu nici o fapta în acel meci, a devenit o amprenta misterioasa a memoriei. Dupa aproape 40 de ani, Alexandru Hancu (a se vedea revista 22, nr. 708, octombrie 2003) mi-a marturisit ca sufera de aceeasi strapungere a memoriei. Din marturisirea fiului, am aflat ca avem tati analogi. Si d-l Hanc
