Fara indoiala ca vulgaritatea publica si comportamentul mitocan nu reprezinta achizitii recente de civilitate. Ca si bunul-simt, si vulgaritatea trebuie ca e egal raspandita. Ba poate ca, in stare naturala, chiar mai raspandita. Numai ca in calea ei s-au pus mereu oprelisti. Familia, Biserica, scoala, societatea la urma urmei, toate laolalta erau parca intelese sa oprime acest fond nativ, impunand cu sila un model al decentei. Era, pana nu demult, destul de inelegant sa te porti, chiar pe fata, mitocaneste. Mitocania era profesie riscanta si, oricum, considerata negativ. Dar, ca orice refulat, si ea se intoarce in triumf. A fi mitocan e, azi, cea mai scurta reteta de succes. Mitocania nu mai e ceva jenant, compromitator; din contra, e proba de temperament, de autenticitate, de vigoare. Iar de cand audienta tv, de pilda, depinde strict de ea, a devenit cu totul pozitiva; ea e acum un fel de bun national, o valoare de patrimoniu. Ba, mai mult, a devenit o nazuinta formativa. Si pe buna dreptate, de vreme ce duce direct la succes.
Sunt cateva televiziuni care-si inchipuie ca ele au brevetat cultura mitocana; ca aceasta ar fi inventia lor proaspata si exclusiva. Nu vreau sa le scad din merite, Doamne fereste!, dar contributia lor e, in fapt, mult mai modesta; desi, recunosc, decisiva.
Cel mai inteligent dintre toti romanii de pana acum, Paul Zarifopol, a vorbit in cateva randuri (si asta inca prin anii ?20!) de inestimabilul fond romanesc de vulgaritate. Un fond tradus, zice el, intr-o adevarata vocatie a injuraturii. Mostenitorul lui de inteligenta, Alexandru Paleologu, s-a ocupat si el de stilistica injuraturii romanesti. La amandoi, injuratura romaneasca iese biruitoare absolut in privinta expresivitatii. Si nu e vorba aici numai de stil, desi Zarifopol constata ca ?injuratura da un capitol superb in stilul roman?. Stilul nu e ceva de suprafata,
