Multi, foarte multi dintre noi, fie ca o recunosc sau nu, sunt profund interesati de televiziune, poate mai mult decat de alte mijloace de comunicare, de limbajul permis, de cel admisibil, de cel interzis, formal sau nu, de cel pedepsit. Si pe multe meleaguri pedepsele nu numai ca tin pasul cu inflatia, dar o si depasesc. In Statele Unite, amenzile propuse de Senat pentru folosirea de obscenitati vor creste de peste 15 ori fata de nivelul actual, pentru a ajunge pana la jumatate de milion de dolari si/sau suspendarea licentei de emisie. Nu sunt dispus sa cred ca limbajul folosit de televiziunile americane (sau de altele) va renunta vreodata la cuvintele interzise.
Motivul e simplu, injuratura, blestemul, obscenitatea sunt universale. Greu, aproape imposibil, de gasit o limba, un dialect, un grai, fie ele actuale sau disparute, vorbite de milioane de oameni sau de un trib, fara de cele cateva cuvinte interzise la tv sau radio. Copiii au un repertoriu de injuraturi si de obscenitati care precede cu mult capacitatea lor de a le intelege.
Marii dramaturgi din epoca elisabetana, precum Ben Jonson, isi condimentau textele cu tot felul de cuvinte considerate si atunci, si acum drept deocheate, Shakespeare insusi nu ezita sa foloseasca expresii blasfemitoare sau calambururi cu evidente nuante sexuale (vezi "Mult zgomot pentru nimic" fara a mai pomeni observatiile dadacei din "Romeo si Julieta"), totul spre marea bucurie a publicului, indiferent de compozitia sociala a acestuia.
Exemplele nu lipsesc nici in Vechiul Testament, recititi, fara a va lasa surprinsi, a doua Carte a Regilor, capitolul 18, versetul 27 si infiorati-va. Pana si cele mai vechi scrieri cunoscute, vechi de multe milenii, cuprind descrieri din care transpare intentia de a insulta, soca, afecta, probabil expresie a unei traditii orale vechi cat limbajul uman sau, cred unii specialisti, chi
