[...] Dacă ne referim la perioada interbelică, socotită un reper de excelenţă în raport cu altele, ea a fost în realitate un interstiţiu agitat şi convulsiv, în care s-au prelungit destule slăbiciuni mai vechi ale corpului social şi îndeosebi ale clasei conducătoare. Noile formaţiuni politice, unele de caracter etnic, altele izvorîte din realităţile sociale postbelice, au dus la tot felul de structurări şi destructurări, fuziuni şi amalgamări, privite adesea de societate ca surse de frustraţie şi disperare. Viaţa politică s-a întemeiat un timp pe o dualitate (Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc), dar cîştiga teren totodată şi ideea partidelor de clasă.

Nemulţumiri profunde, mai ales la noua generaţie, abia ieşită din tranşee, au făcut să se nască mişcări extremiste, fie acestea de stînga sau de dreapta. Ele au pus adesea o amprentă tragică peste interstiţiul amintit şi au condus în cele din urmă la un regim autoritar (Carol II) şi la o dictatură militară (Ion Antonescu). Analiştii perioadei remarcă, pe lîngă fragilitatea vieţii politice, explicabilă, un civism scăzut în masa electorală şi factori externi nefavorabili stabilităţii sistemului.

Grila liberală a modernizării avea şansa de a produce în adevăr efectele scontate, pe linia unui sincronism european, însă marea criză din 1929-1933 şi convulsiile social-politice succesive i-au diminuat sensibil eficienţa. Politica "prin noi înşine", reactivată din tradiţia liberală a secolului al XIX-lea, n-a putut fi valorizată conform aşteptărilor.

Alternativa naţional-ţărănistă, beneficiind anume de experienţa transilvană şi de masivul aport rural din zonele extracarpatine, a fost încă mai mult subminată de circumstanţe. Bucurîndu-se de sprijinul unor nuclee intelectuale, ea ar fi putut oferi societăţii româneşti echilibrul necesar între centru-dreapta (liberali) şi centru-stînga (ţără