interviu cu Cristian TEODORESCU
La Tîrgul de Carte Gaudeamus, Editura Cartea Românească a lansat a doua ediţie a romanului lui Cristian Teodorescu "Tainele inimei", iar Curtea Veche a editat o antologie din proza scurtă a scriitorului, Maestrul de lumini şi alte povestiri.
Comentatorii din 1983 ai Desant-ului au fost entuziaşti faţă de scriitorii experimentali, fiind mai zgîrciţi cu proza dvs. realistă. Aţi avut frustrări?
Textualismul a fost cel care a impus generaţia optzeciştilor în proză. Era o necunoscută acest textualism nu numai pentru cititori, ci şi pentru critici. Într-o antologie în care majoritatea era textualistă mi s-a părut firesc ca povestirile mele să nu bată la ochi. Cota mi-a urcat cînd a apărut volumul Maestrul de lumini, iar cînd am publicat romanul "Tainele inimei" am avut o mulţime de cronici elogioase şi ultraelogioase. Tonul l-a dat Mircea Iorgulescu, în România literară, cu o cronică entuziastă. Am avut însă şi cronici acre, două. Una de Marian Papahagi şi alta de Alex. Ştefănescu. Ca amănunt, nu le-am purtat pică. După ce ne-am cunoscut, m-am împrietenit cu Papahagi - avea umor exploziv şi o minte limpede care mergea fără pauze. Cu Alex. am o relaţie mult mai apropiată, care, din acest motiv, suferă zdruncinături periodice. Dar, întorcîndu-mă la Desant, pe măsură ce trece timpul, ţin mai mult la această carte decît la volumul meu de debut. E o carte pe care, de altfel, toţi cei dinăuntrul ei o iubesc.
Cît de apropiat eraţi atunci de optzecişti şi în ce relaţii mai sînteţi azi?
Ştiam toţi, la orice oră din zi şi din noapte, unii de alţii. În ziua cînd a fost lansat Desant-ul la Uniunea Scriitorilor, m-am internat în spital, cu cîteva ore înainte. Soţia mea, doctoriţă, s-a speriat că rămîne văduvă. Nu intru în detalii patologice, am stat cîteva zile la reanimare, din cauza unui ulcer de navetist. În zilele acelea