Din unele puncte de vedere, intelectualul e asemănător femeii din cîntecele de mahala - "Femeia, femeia / Cu ea să nu te pui / Căci, domnilor, femeia..." (Urmarea, bănuiesc, e suficient de cunoscută pentru a nu mai trebui menţionată ca atare.) Şi asta pentru că orice tentativă de critică a intelectualilor devine, din capul locului, cel puţin dubioasă, deoarece ea trebuie efectuată, volens-nolens, cu instrumentele şi din perspectiva... intelectualului. Ceea ce trebuia să se demonteze se preschimbă în material de construcţie pentru cel de demontat şi invers. Critica se transformă astfel într-un Ouroboros - şarpele care-şi înghite coada. Pe de altă parte însă, un asemenea demers întreprins periodic este nu doar igienic, ci şi necesar. Mărturie, printre altele, poate sta inclusiv căţelul meu, Vasile, care, de cîteva ori pe zi, simte nevoia să-şi fugărească propria-i coadă, doar pentru a se menţine în formă şi pentru a-şi păstra buna dispoziţie.
Problema intelectualului este problema lui Midas. Ca şi regele Frigiei, are tendinţa, aproape irepresibilă, de a transforma orice atinge - dar nu în aur, ci în idei. Intelectualul e îndrăgostit de idei. O asemenea dragoste prezintă (şi) unele dezavantaje. Bunăoară, îi e mai drag adevărul decît Platon. Oamenii din carne şi sînge, cu problemele, durerile şi complexităţile lor, încep să-şi piardă nuanţele, devenind, mai mult sau mai puţin, abstracţiuni. După cum Midas, încîntat de noul "talent", şi-a luat de mînă fiica, transformînd-o într-o statuie din aur, intelectualul prea entuziast l-a luat de mînă pe Gigi-de-la-sculărie, metamorfozîndu-l ba în ideea proletarului revoluţionar, ba în cea a naţional-socialistului, ba în aceea a burghezului sau a omului statistic. În toate aceste ipostaze, precum fiica lui Midas, Gigi-de-la-sculărie arăta mai bine şi mai strălucitor. Avea însă o problemă: îşi dăduse duhul.
De parcă a
