Într-una din trecutele seri - seară de iarnă bucureşteană, deloc feerică, dimpotrivă: umed-îngheţat-apăsătoare -, m-am dus (ca de obicei, îmi vine să zic) la teatru. Era cu puţine zile înainte de Crăciun, aveam, ca omul, o mulţime de treburi casnice, de drumuri şi de alergături de făcut, başca vreo trei articole de scris, în perspectiva pauzei de Sărbători; eram, evident, obosită, plictisită, cu capsa pusă şi foarte dornică să găsesc noduri în papură oricui. Sinceră să fiu, numai de teatru nu-mi ardea, mai ales că nici nu era vorba de o obligaţie profesională stringentă. Pe deasupra, auzisem lucruri... mă rog, nu tocmai grozave despre spectacol. Să mai adaug că respectivul spectacol - Le premier homme, după Camus, producţie a Catedrei UNESCO a Institutului Internaţional de Teatru - era jucat în franceză de actori români, gen de întreprindere despre care am, personal, o părere foarte proastă? Adaug, iată, pentru ca să şi explic: mi se pare un moft fără altă utilitate decît aceea de a demonstra, vezi Doamne, cît de francofoni sîntem - asta, în condiţiile în care, azi, maximum un adolescent (sau tînăr pînă în 30 de ani) din douăzeci abia-abia dacă e în stare să emită un "oui" sau un "non" inteligibil. În fine... De ce m-am dus totuşi? Poate pentru regizoare (Cătălina Buzoianu). Jur că nu ştiu.
La faţa locului (sala Amfiteatru a TNB), am descoperit, citind programul, că pe scenă urmau să apară "nume mari": Olga Tudorache, Maia Morgenstern, Horaţiu Mălăele, Mircea Rusu - ceea ce, din punctul de vedere expus mai sus, înrăutăţea situaţia. Spectacolul a început, "numele" s-au înfăţişat. Franţuzeasca era pasabilă. Hm, merge totuşi - mi-am zis şi m-am pregătit să mă plictisesc elegant.
În loc de asta, după primele zece minute m-am pomenit urmărind scena nu cu atenţie, ci de-a dreptul cu palpitaţie. De ce? Acolo se petrecea ceva. Acolo existau doi-trei actori ade
