L-am intalnit pe Virgiliu Parghel, in urma cu cateva saptamani, la expozitia sa de la Art Jazz Club, inconjurat de foarte multi colegi si prieteni. Unii dintre ei au inceput, la un moment dat, sa-i faca semne disperate sau sa-l sune la telefonul mobil, dandu-mi de inteles ca le-am rapit prea mult din bucuria intalnirii cu acela pentru care, cum aveam sa aflu, "una din dramele confratilor de breasla (se intelege, si ale sale!) este tradarea in sentimente". "Artistii lucreaza cu ardoare", a continuat Parghel. "Ar fi normal ca, oferind toata dragostea, pentru ca noi oferim toata dragostea muncii, sa primesti o recompensa la fel de mare care sa acopere investitia afectiva. Eu tin foarte mult la mestesug, dar e foarte costisitor. E ca o amanta de mare lux. Stiti ce au reusit sa faca romanii? Sa infometeze aceasta amanta si s-o aduca in zdrente. Sunt pictori care lucreaza cu materialele (uleiurile) din studentie. Daca te uiti bine prin galerii, vezi cele mai proaste panze sau cele mai ieftine sasiuri. Iar noi suntem la granita Uniunii Europene care este o superproducatoare de materiale de pictura".
Este vizibil emotionat de revederea celor apropiati, de contextul evenimentului, de spatiul reinviat, din fericire, care le era foarte drag inainte de '89, devenit acum "un loc in care muzicienii, plasticienii, scriitorii, actorii se intalnesc fara cenzura". Incerc sa aflu cum vede fenomenul pietei de arta de la noi. Pictorul, care are si calitatea extraordinara de a spune lucrurilor - bune sau rele - pe nume, simte nevoia sa-mi vorbeasca despre hartoapele comunicarii intre oameni, in sanul breslei sau... "In aceasta departare estica, noi avem tendinta sa construim ziduri intre noi, sa impartim orasul in bariere, in gasti, in zone mai mult sau mai putin importante, fara a lua in seama si spiritul orasului. Fiindca in Bucuresti exista o spiritualitate care respinge, sufera,
