Poveste de dragoste cu un catel.

Ne-am cunoscut la Cluj, pe Feleac, in campingul de langa padurea Faget. Eram cu parintii, in drum spre casa, dupa trei saptamani de vacanta petrecute la bunica, in judetul Timis. Ne cazaseram pentru o noapte intr-una din casutele curate si cochete din lemn si admiram imprejurimile locului. Privit de pe dealul Feleacului, Clujul iti ofera o imagine de vis, iar padurea din apropiere iti picura in suflet linistea reconfortanta de care avem cu totii atata nevoie. Spre seara, atentia mi-a fost atrasa de un grup de caini vagabonzi, care se deplasau pasnici printre casute, in cautare de hrana. (La Cluj, nu omoara nimeni cainii cu batele. Poate pentru ca se afla-n Ardeal?) Se vedea ca erau obisnuiti cu prezenta oamenilor si nu faceau nimanui nici un rau. Intre ei se distingea, prin dragalasenia lui, un catelus. Era singurul pui printre cainii maturi. Mi-a placut de la prima vedere. Vorbind cu el, am reusit sa mi-l apropii si chiar sa pun mana pe botisorul lui delicat, pe blanita lui moale. Mi-a acceptat usor prietenia si m-a urmat spre casuta. Se implinea oare un destin? In mintea mea s-a nascut pentru prima oara gandul de a adopta catelul, salvandu-l astfel de la viata grea, de caine vagabond, ce-i fusese harazita. Gandul ca iarna care urma putea sa-i fie fatala ma nelinistea. Acasa, mai aveam insa un caine si era putin probabil ca dorinta mea sa devina realitate. Speram, totusi. A venit in urma mea pana la casuta. L-am prezentat familiei mele si i-am dat sa manance. Ii era foame si nu facea mofturi. Era fericit, simtind ocrotirea noastra. Unde nevazute, incarcate de dragoste, circulau intre mine si aceasta fiinta plina de gingasie. Toata seara a petrecut-o cu noi. In casuta nu a vrut sa intre cu nici un chip. Se temea de ceva. Dar dimineata era tot acolo, in preajma masinii noastre. Nu ma parasise. Bucuria mi-a fost fara margini