- Cultural - nr. 4 / 9 Ianuarie, 2006 Am citit poemele din a douazecisidoua carte a lui Lazar Ladariu, ascultand, in surdina, colinde; amintindu-mi de ceea ce spunea Nichifor Crainic: "Spre tara lui Lerui-Ler, / Nu e zbor, nici drum de fier, / Numai lamura de gand./ Numai suflet tremurand…" E in tremurare sufletul poetului, acolo, / pe unde delirul vremii/ prin ceturi se-ncurca ( Intoarcerea) , dar atat de pregatit sa ne intampine cu nasterea poeziei sale; pe cand Poetul e aruncat ca zarul la marginile lumii, silit sa inainteze orb, cu spatele, spre locul gratios, acela unde ingerul are nevoie de inca o aripa. Noua carte a lui Lazar Ladariu are limpezimi de colind, despovarandu-se de impaienjenisuri si aparente, inlocuindu-le, pe acestea, cu sunetul inalt al poeziei. Eul liric e prins in paradigma timpului aton, regresiv, instalat treptat si perturbator in biografia poetica, (in sihastria aceasta de atatea ori traita), dandu-i, cu nume de suferinta, taramul singuratatii sau al stingheririi: Sufletul meu/ zgribulit sta singur/ acolo,/ la marginea norilor…(Sufletul meu zgribulit) sau Singur sui muntele ros de ploile celuilalt timp (Initiere). Poetul dezgoleste, anamnetic, chipul unui asemenea timp abrupt, decupand centrii tensionali ai hiperbolei singuratatii celui "iernit": picioare de ceata, duhurile artagoase, zdrentele gandurilor, obosite corabiile, ciutura grea, carul cu roti mari de gheata, roua ofteaza, vara invinsa, golul dintre zapezi, lacome gaurile negre, copacul veninului, absenta-n orizont se prelinge, apele curg in plasa goala a timpului, vin ceturile, zapezile speriate. Intretaierile dureroase dintre illo tempore si prezentul desartaciunii ii deviaza ocheanului liric unghiurile (cu ochiul inauntru intors vad - In pumni cu picaturi de roua), dar si edifica launtric. Coezivitatea suferintei in solitudine absolva fiinta de mediocritate. Gesticulatia eu