Cauza si efectul nu mai sunt ce-au fost. Cel putin in istoria recenta, ele par a-si fi inversat pozitiile. Astfel, in cadrul actiunilor si reactiunilor politice, ceea ce initial era dat drept cauza a unui eveniment rezulta a fi efectul sau. Insuportabila stare de fapt care este invocata drept pricina a unei actiuni impotriva ordinii politice este, in mod regulat, efectul obtinut in urma reactiunii puterii. Oprimatii au astfel dreptate la nivelul revendicarilor si acuzelor abia atunci cand acestea au fost respinse si conflictul aplanat. E ca si cum critica pe care opozantii o aduc sistemului ar deveni adevarata abia dupa inabusirea ei prin bastonul bunului-simt. In locul unei analize acute a starii prezente, avem de-a face cu o profetie ce se implineste numai prin alungarea prealabila a profetului. Ceea ce criticam astazi se implineste maine. Avem dreptate la nivelul enuntului cand nu mai avem dreptate la nivelul enuntarii. Criza Universitatii, care a stat la baza lui mai ’68, a fost mai degraba rezultatul instalat, de-acum pentru totdeauna, dupa suprimarea revoltei studentesti. Agresivitatea politicii externe americane, invocata drept motiv al atentatelor teroriste, a fost mai degraba efectul acestora. Conditiile de munca nedrepte ale sistemului fordist, acuzate de miscarile sindicale, au devenit, de fapt, trasatura caracteristica a noilor realitati obtinute in urma acestor revolte, anume cele impachetate frumos in conceptele “fluidizarii muncii” sau “muncii intelectuale”. In aceasta evolutie a evenimentelor nu are loc insa doar o simpla inversare a cauzei cu efectul. Ceea ce trece de la o parte la alta este, in primul rand, stafeta legitimarii. Ceva initial scandalos devine, prin intermediul scandalului, unanim acceptat. Patruzeci de ani de evolutie a invatamantului ar putea fi rezumati astfel: cand, in mai ’68, rectorul Sorbonei a chemat politia pentru a potoli gru