Ii multumesc d-nei Mihaela Ionascu pentru reactia la articolul meu. O iau ca un semn ca soarta invatamantului romanesc preocupa publicul. Sper, de aceea, ca am fost inteles corect. Nu am sustinut ca domeniile practice respectabile, cum ar fi cantatul la vioara sau managementul, nu ar trebui sa faca obiectul predarii la nivele superioare de calitate, eventual in institutii de invatamant superior. De asemenea, sunt de acord ca universitarii actuali sunt, in parte, responsabili pentru situatia grava in care se afla universitatile si celelalte institutii. Argumentatia din articolul meu privea doar Universitatea. Ea se baza pe postularea unei distinctii de natura intre aceasta si celelalte institute. D-na Ionascu sustine ca aceasta distinctie este “caduca”. Sa vedem. Mai intai, o corectie. D-na Ionascu crede ca nici o universitate mare nu mai pastreaza “modelul universitar renascentist”. Nicidecum. De pilda la UCLA, una din cele mai bune universitati de pe Coasta de Vest, multe calificari, printre care si contabilitatea, sunt oferite de o divizie separata, aceea a “scolilor profesionale” (Professional Schools), lucru pe care il fac numeroase universitati. In Franta, Sorbona (ma refer, evident, la Sorbonne-Panthéon) pastreaza colegiile clasice, deci nu are teatru, film sau mersul pe franghie. La fel Oxford. Criteriul esential este doctoratul, care este acordat de facultati veritabile, doar in universitati. Aici, situatia e clara ca lumina zilei si o invit pe d-na Ionascu sa verifice. De pilda, la Universitatea din Viena sau la aceea din Oslo, unde exista doctorat in muzicologie, dar nu in cantatul la chitara. Eu nu sunt impotriva schimbarii. Dar nu pot fi de acord cu batjocorirea traditiilor academice. Nu am scris nicaieri ca “adevarata cunoastere” poate proveni doar din “domeniul privilegiat” al artelor liberale. Eu discutam despre stiintele teoretice, despre care spuneam