O adevarata frenezie a cuprins mediile economice - si nu numai - in ultimele zile ale anului trecut. S-au trait emotii, s-au facut pronosticuri, s-au evaluat impacturi economice si concurentiale, toate, intr-o curioasa efervescenta, legata de privatizarea BCR, pentru care, in ultima faza, ramasesera doi pretendenti, urmand ca unul dintre ei sa fie desemnat castigator, in functie, in principiu, de oferta finala de pret facuta. Poate ca efervescenta in sine n-ar fi fost sa mire - in fond, era vorba de un eveniment nu de ici, de colo! -, dar bucuria cvasigeneralizata si senzatiile ce emanau de la unii si de la altii ca se traieste o mare realizare au fost strict ridicole. Pentru ca evenimentul nu era unul care sa bucure - precum atunci cand scapi de o pacoste -, ci mai degraba unul trist, consemnand iesirea probabil definitiva a capitalului autohton din sistemul bancar din . Indiferent cat de jerpelit, neputincios, furacios si imoral ar fi capitalul romanesc, tot nu este vreo mare scofala pentru si vreo bucurie pentru romani scoaterea lui din joc in afacerile din tara. Cat de serbede si neimportante erau, prin raportare la aceasta semnificatie de fond a privatizarii BCR, aspectele in jurul carora se articula frenezia, precum cine va castiga, cu cati bani o va face sau care va fi impactul asupra cotelor de piata din sistemul bancar si altele asemenea! Aprecierea ca finalizarea instrainarii BCR catre un investitor strategic este un eveniment trist se bazeaza nu pe abordari nationaliste revolute si nici pe nostalgii ale unui capitalism depasit, ci pe experienta actuala din tarile, sa le zicem, de elita europene, in al caror club doreste si Romania sa intre. Nu exista tara vest-europeana fara capital autohton in propriul sistem bancar. Dimpotriva, fiecare dintre sistemele bancare europene este dominat de banci in care controlul apartine chiar capitalului autohton: cel germa