Scrierea istoriei se afla in raporturi multiple si complexe cu actualitatea. Doua aspecte ale acestui raport, divergente pana la contradictie, se impun deslusite, pentru a inlatura confuzia intre, de o parte, permanenta innoire a cercetarii trecutului la nivelul cunostintelor si intelegerii “actuale” si, de alta parte, instrumentalizarea istoriei de forte politice care, constiente de impactul trecutului asupra constiintei colective, il introduc in arsenalul lor in lupta pentru acapararea sau mentinerea puterii. Opera istoricului se realizeaza in doua faze: cea a eruditiei, a acumularii faptelor istorice si a verificarii autenticitatii si credibilitatii lor; cea a interpretarii, care integreaza materialul de date furnizat de eruditie in lanturile de interdependente carora le apartin. Dificultatile primei faze si complexitatea exceptionala a celei de a doua situeaza istoria in ierarhia stiintelor - in raport cu exactitatea, respectiv aproximatia, rezultatelor ei - pe treptele de jos ale cunoasterii stiintifice. Una dintre sursele indoielilor cu privire la statutul de stiinta al istoriei se afla in raportul dintre actualitate si trecut, raport inevitabil si firesc, dar nu mai putin generator de alterari spontane sau intentionate. Exponent de frunte al scepticismului epocii “luminilor” cu privire la stiinta istoriei, Goethe afirma ca trecutul e “cartea cu sapte peceti”, in tainele careia omului nu ii este dat sa patrunda si ca tot ceea ce stim despre acest trecut nu e decat reflectarea sa deformata in mintile celor care incearca sa il cunoasca. Neindoielnic, filtrul gandirii actuale poate deforma involuntar trecutul in scrierile istorice, dar constatarea e de natura sa sporeasca vigilenta istoricului, si nu sa-l impinga in aria scepticismului si a negatiei, tendinta care a curmat cateva vocatii istorice superioare in istoriografia mondiala. Actualizarea, insa, e nu numai