- Cultural - nr. 5 / 10 Ianuarie, 2006 Pe Dumitru D. Silitra il cunosc de-o "vesnicie", vesnicie insemnand in timp terestru peste 30 de ani. Gandind retroactiv, cu atentie, acesti ani, cred ca pot sa afirm, fara a gresi, ca el a fost poet chiar inainte de a scrie versuri! Este vorba de un anumit comportament de visator romantic ce se manifesta cu sinceritate, fara trucaje, in viata de toate zilele. Avea o aura de om deosebit, ce si-o purta, asemenea unei coame de leu, cu o anumita trufie, nesuparatoare, asemenea celor ce cred ca detin haruri sau secrete de nepretuit, si astfel, cred ca au dreptul, printre muritori, la un sambure de nemurire. Dumitru D. Silitra emana un astfel de sentiment. Aura, nevazuta, dar simtita, paradoxal, nu-l indeparta de oameni, ci, din contra, il apropia de ei, acestia vazand in el omul frumos in sinceritatea si crezul sau simplu, nepretentios. Aceeasi atractie de a-i fi in preajma se manifesta si la intelectuali, oameni cu sofisme, Dumitru D. Silitra, "Mitica", cum ii spun prietenii, fiind pentru absolut toate categoriile umane un benefic pol al coagularii sociale. Ulterior aurei si nu invers, ca marii majoritati a poetilor, a aparut in viata lui poezia, pe care a descoperit-o cu uimire ca exista _ pe la 27 de ani _ si-i este accesibila, atat ca intelegere cat, mai ales, ca putinta de a o crea. Am inceput relativ deodata sa visam in cuvinte. Cu nostalgie, imi amintesc de numeroasele intalniri de "cenaclu in doi", avut cu "Mitica" de prin 1984, pe malul Tarnavei Mici, la o suta de metri in amonte de podul rutier, cand ne impartaseam, in acei ani de inceput literar, gandurile si aspiratiile, inclusiv acela (ce ni se parea pe atunci suprem) de a fi poeti, de a fi recunoscuti, inclusiv pe strada, ca fiind poeti! Ne-am bucurat apoi in ani de fiecare poezie si carte publicate, tocind in continuare iarba sau zapada locului acela de pe malul