Într-un articol intitulat Limbi amestecate (publicat în 1947 în Bulletin linguistique şi reluat în volumul Scrieri de ieri şi de azi, 1970), Alexandru Graur descria tendinţa ludică a vorbitorilor de a transforma cuvinte ale propriei limbi în cuvinte străine, prin adăugarea unor terminaţii sau doar prin modificarea scrierii şi a pronunţării. Cele mai multe din jocurile care produc falşi termeni străini sînt efemere; unele ajung totuşi să circule, cel puţin în limbajul familiar; un exemplu de formaţie glumeaţă cu terminaţie străină impusă în uz ar fi, după Al. Graur, colocvial-ironicul familion.

Evident, transpunerea inconştientă a unor cuvinte şi expresii din limba maternă în cea străină e în primul rînd o tendinţă normală şi o sursă tipică de greşeli în procesul învăţării unei limbi: furculision şi fripturision ale lui Guliţă, sau tambour d'instruction al Chiriţei au fixat definitiv paradigma comică a francezei reinventate de români. De altfel, teatrul lui Alecsandri utiliza un procedeu frecvent în revistele umoristice de altădată, care atribuiau personajelor ironizate limbaje macaronice. Fenomenul se întîlneşte şi în folclorul urban, mai ales în limbajul elevilor şi studenţilor: multă vreme un adaos carnavalesc al învăţăturii consta în transpunerea într-o limbă străină de fantezie a unor cuvinte şi texte din limba maternă (nu rareori din registrul vulgar, cu transgresarea unor tabu-uri). În funcţie de ponderea în sistemul de învăţămînt, ţinta preferată a parodiei au fost latina, franceza, germana etc.

În articolul său, Graur evoca şi cazul cuvîntului mitocan, pronunţat în glumă în manieră franţuzească: mitocain. Rezistenţa formei e confirmată de atestări mai recente, în presă - ,Le mitocain roumain" (titlu în Academia Caţavencu, 36, 1992) sau din Internet: ,nu îmi place când bărbaţii sunt mitocain" (forum.softpedia.com); desigur, date fii