Teodor Moraru, marele premiat al Uniunii Artiştilor Plastici pe 2005, nu este un furnizor de concepte, el nu scrutează analitic, spre a-l defini, un obiect asupra căruia şi-a fixat interesul sau, dimpotrivă, pe care îl interoghează obsesiv pînă cînd acesta îşi epuizează substanţa. Lumea sa nu este, în consecinţă, una exterioară, însuşită discret prin succesive tatonări, ea nu se naşte după un scenariu prestabilit - căruia artistul îi rămîne mai mult sau mai puţin fidel -, ci una care pur şi simplu se autogenerează, care creşte din propria ei energie şi care îşi descoperă în procesul însuşi formele optime de manifestare. Pictorul nu glosează livresc, nu meditează din afară, el doar îşi rememorează stări, dezgroapă erupţii, îşi aminteşte spectacolul întîilor aluviuni, al marilor turbulenţe, al surpărilor irepresibile şi pe acela al materiei în combustie. O permanentă luptă între lumină şi întuneric transpare din construcţiile sale grele, monumentale prin curgerea tuşei, adînci prin suprapunerea tonurilor şi prin pregnanţa lor tactilă, profunde prin ecoul vibraţiilor sufleteşti. Trei dominante se confruntă aici, coexistînd, succedîndu-se ori numai invocîndu-se reciproc, dominante care descriu coordonatele majore ale oricărui sistem (al privirii) bine articulat: dominanta caldă, a pămîntului şi a visceralităţii, de la umbre şi siene pînă la gama de ocruri sau, mai departe, la roşul sanguin şi la galbenul solar -, dominanta rece - aceea a mineralelor, a lumii glaciale, a apei şi a eterului - şi, în sfîrşit, aceea a valorilor - de la negru la griurile intermediare şi pînă la eclerajul absolut al albului - a cărei semnificaţie este deopotrivă una metafizică şi morală. Prin acestea, adîncindu-şi privirile în natura şi în viaţa formelor, pictorul trece, într-un alt nivel al reprezentărilor sale, la coagularea unor semne care cad cumva, mai mult aluziv decît explicit, sub inci