Cu o modestie nu lipsită de orgoliu, orădeanul Ion Davideanu face un portret al poetului din provincie, care e şi un autoportret: ,Poetul din provincie îşi controlează/ respiraţia, ridică stiloul şi înghite în sec,/ nici la capătul deşertului acest dromader,/ insinuant, nu cere şi nu este primit cu apă:/ aceasta se cheamă, simplu, Condiţie...// Tenacitatea lui este proverbială, foarte/ departe de calea de dispariţie, nisipul clipelor/ îl cîntă doine în chip de valuri şi de valsuri/ albastre: aceasta se cheamă Elementul lui, cel/ cu care face el casă bună, cum s-ar spune, căscînd...// Dacă nu va dormi mai multe nopţi, chiar/ o mie una, prea puţin contează motivul: aceasta se/ cheamă cum că el ştie, precum s-a spus, că Omul este/ măsura tuturor lucrurilor, se aude o voce, a tuturor trupurilor...// Un înger sau un duh necurat mereu îi şopteşte,/ fii pe pace, iar el nu îndrăzneşte măcar să rîdă/ ridică stiloul şi înghite în sec..." (Dromaderul insinuant). De unde rezultă, grosso modo, două lucruri. Mai întîi un joc al contrariilor, între gravitate şi ironie, între satisfacţie şi insatisfacţie, între afirmare şi retractilitate etc., joc favorizat, desigur, de ambianţa mai mult ori mai puţin nefavorabilă, propice complexelor ruminării la nesfîrşit a umorilor, cugetării melancolice pe care o presupune locaţia marginală. în al doilea rînd, depăşirea handicapului prin extensia imaginii, să zicem speciale, la dimensiunea a ceea ce, după cum scrie autorul, ,se cheamă, simplu, Condiţie", condiţia generică a poetului. Deşi ni se înfăţişează, uşor glumeţ (un ton ce-l prinde bine), într-un travesti, putem recunoaşte cu destulă uşurinţă, sub veşmîntul ostentativ ,provincial", trăsăturile Poetului ca atare, fără determinări civile. Astfel încît dialectica factorilor antinomici nu mai apare ca o replică la un context limitativ, ci ca o expresie a expansiunii sufleteşti, ca o zbatere î