Cu putina intirziere trebuie sa-i spunem sculptorului Ovidiu Maitec „La multi ani!“. Luna decembrie a anului trecut a marcat inceputul unui nou deceniu de viata si activitate artistica, pe care i le dorim cit mai indelungate.

Acesta este un bun prilej pentru cronicar de a intoarce o privire retrospectiva asupra operei unui mare sculptor contemporan, a unor artisti care au marcat arta noastra si despre care generatiile tinere sint tot mai putin interesate sa afle cite ceva. Doar cu aceste prilejuri, consemnind, trebuie sa spunem, ca „petele albe“ pe care unii incearca sa le acrediteze pentru plastica ultimilor cincizeci de ani sint o mare eroare, iar dezinteresul pentru promovarea operei acestor artisti tine de o suficienta devenita aproape o conditie sine qua non a ultimilor ani.

M-am gindit cit de bine articulata trebuie sa fi fost personalitatea lui Ovidiu Maitec, cind, in 1962, realizeaza o lucrare asa cum este Zidul, lemn patinat, de o modernitate care cu greu isi gaseste repere in imediat. Un semn ce aduce in prim-plan ancestralitatea, o intreaga traditie a culturii lemnului, dar si modernitatea, as spune o viziune tehnicista asupra tratarii acestuia. Prin acea lucrare Ovidiu Maitec isi definea conceptual creatia sa in tot ceea ce avea sa se intimple ulterior. Si nu au fost putine lucruri! Sculptorul Maitec impreuna cu opera sa a calatorit in lume, a expus in marile galerii ale Europei si pe mapamond, s-a bucurat de pretuirea unor remarcabile personalitati, dar a trait si drama, in decembrie 1989, a distrugerii celei mai mari parti a operei sale. Acest lucru nu a insemnat insa sfirsitul! Multele ore petrecute zilnic in atelierul din Pangratti ne dovedesc ca el crede inca intr-o lume bazata pe repere, pe lucruri esentiale, descoperite de-a lungul unor istorii, ramase dupa trecerea caruselului. In toata opera lui Ovidiu Maitec este foarte inte