Are aproape 90 de ani - mai e asa, ca la un drum facut cu hodineli, din Ploiesti pana la Cotul Donului si gata, ii implineste - , dar are tinuta dreapta, ca a unui tinerel cu mijlocul inca nefrant de vicisitudinile vietii.
Merge tinta, vorbeste bine, vede si aude fara probleme. Nici n-ai zice ca a trecut o viata peste el. Daca n-ar fi mana ciunga, daca din cand in cand nu l-ar supara piciorul ranit in razboi, oricine ar crede ca omul inca voinic din fata mea se apropie de varsta pensionarii. In fapt, Gheorghe Dragomir, cunoscut ca Mitrus printre vecini si neamuri, are in spate o poveste cat o viata.
MICUL PARIS. Desi aveau gospodarie frumoasa la Colilia, in inima Baraganului, parintii lui Mitrus au hotarat, pe cand acesta avea 11 ani, sa plece la Bucuresti. Iar Capitala avea sa-i ofere lui Mitrus sansa de a lucra la o societate de anvergura, cea a Tramvaielor. "Ehei, ce viata! - isi aminteste acum omul. Lucram ca sofer si traversam Bucurestiul de la un capat la altul cu tramvaiul. Si toate erau foarte ieftine. Iti venea sa traiesti in vremurile acelea. Totul era linistit si frumos. Si oamenii erau altfel. Nu te-ar fi injurat unul daca il deranjai cu ceva. Despre talharii si alte nenorociri, cum se intampla azi, nici nu putea fi vorba. Mergeai pe strada fara grija ca te ataca vreunul. Seara, dupa o zi de munca, tot omul mergea la distractie. Statea la o masa, bea o bere, manca un mic si asculta muzica. Eu si colegii mei mergeam, de regula, la un local unde cantau Maria Lataretu si Ioana Radu. Amandoua erau niste frumuseti iesite din comun si cantau dumnezeieste!" Si acordurile melodioase curgeau alene peste meseni si peste Bucurestiul linistit. Dar peste micul Paris avea sa vina razboiul...
PAINE PENTRU RUSOAICE. "Am plecat militar la graniceri si, in loc de trei ani, cat era pe atunci stagiul, aveam sa ma intorc peste opt ani, atunci cand s-a termin
