Asa cum atit de just a subliniat dl. Presedinte Eugen Simion, cazul meu este unul emblematic. Asa incit ma voi stradui sa-l expun si sa-l analizez nu ca pe un accident biografic, ci ca pe un exemplu care va servi, poate, la imbunatatirea relatiilor in institutele de cercetare umaniste. Sper, de asemenea, ca prin interventia mea de astazi, care va fi cu siguranta urmata de altele, sa stabilim un dialog fructuos pentru viitorul cercetarii romanesti.
- Modelul totalitar si functionarea lui in cercetare
La mijlocul anilor ’70, cind cercetarea umanista era greu sa fie dirijata si controlata in intregime, pentru ca mai pastra urme, inca vizibile, din caracteristicile esentiale pentru existenta ei – originalitate, deschidere spre nou, creativitate, incompatibile cu uniformizarea gindirii in totalitarism –, a fost instituit un model de anulare a personalitatii cercetatorului, model care sa nu poata fi in aparenta negat, dar care sa contina, in esenta lui, anihilarea oricarei tentative de independenta a gindirii. S-a gasit o tema de cercetare foarte necesara, de necontestat in utilitatea ei, care sa reuneasca toate fortele din cercetare sub o conducere unica. Tema trebuia sa fie astfel aleasa incit accentul sa cada pe acumularea de informatie, nu pe interpretarea informatiilor, intotdeauna plina de surprize. Conducerea unica veghea numai la indeplinirea la timp a planului, iar daca se putea chiar la indeplinirea cincinalului in patru ani si jumatate. Orice manifestare a gindirii independente in domeniul respectiv era privita ca o initiativa asumata pe propriul risc, in orice caz neinstitutionalizata. Conducerea unica a temei de cercetare a fost incredintata unei persoane cu autoritate incontestabila in domeniu, cu prestigiu intelectual, care insa era dublat, pe plan social si politic, de caracterul dovedit maleabil, adaptabil, dirijabil din umbra al respect
