Duminica, 15 ianuarie, se implinesc 155 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu - poet, prozator, dramaturg, traducator, jurnalist etc. - personalitate de exceptie pentru cultura româneasca. Generatii intregi de dascali si de critici literari au mâncat si au trait bine, pentru ca a existat Eminescu. Chiar daca, de-a lungul vremii, au fost perioade când controversele n-au lipsit. Bunaoara, Mircea Cartarescu s-a pronuntat impotriva „etatizarii lui Eminescu“, atragându-si o multime de antipatii. Reactia unor scriitori a fost vitriolanta, catalogându-l in fel si chip. In schimb, Nicolae Manolescu a facut din nou dovada echilibrului sau, vorbind despre necesitatea unei anume detasari. Cert este ca Eminescu n-are liniste nici in mormânt cum nu a avut-o nici in viata. Singura „vina“ pe care o are este aceea de a fi ramas reper fundamental in poezie, asa cum au ramas Constantin Brâncusi in sculptura, George Enescu in muzica, iar exemplele pot continua. Desi unii admit ideea ca nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu si opera sa, asemenea opinii „critice“, paradoxal, sunt publicate in reviste culturale. Astfel, in revista „Dilema“ (nr. 265 februarie - martie, 1998), sub semnatura C.P.-B., sub titlul „Argument“, se semnaleaza: „Nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu. Si discursul adulator si cel demitizant au fost rostite deja (...) Ce a mai ramas din Eminescu astazi, dupa ce a fost mortificat si folosit in interesul tuturor, dupa ce - fapt emblematic, desi uzual peste tot in lume - s-a transformat intr-o bancnota, devenind astfel marfa?“. Ca nimeni si niciodata nu va reusi sa tortureze spiritul lui Eminescu, o stie toata lumea. Ca numele sau va disparea o data cu limba româna, este o certitudine. Astfel, unii dintre asa-zisii exegeti s-au speriat ca „n-avem pe cine pune in loc“. Fals! Nimeni nu-i va lua locul. Fecare isi va avea locul sau binemeritat numai i