Dupa ce, timp de mai bine de patru secole de la inlocuirea epistemei renascentiste cu „noua stiinta“ carteziana, imaginatia a fost permanent declasata drept „nebuna casei“, fiind considerata o facultate care nu face decit sa perturbe si sa induca in eroare corecta functionare a intelectului, in ultima jumatate de veac am asistat la o veritabila „intoarcere a refulatului“. Pornind de la studiile lui Jung, Bachelard, Eliade, Corbin sau Gilbert Durand, mitul primatului ratiunii a fost tot mai vehement chestionat si criticat. Spre deosebire de filozofiile „irationaliste“ ale secolelor al XIX-lea si al XX-lea (de la Nietzsche la Klages, de la Bergson la Unamuno), care si ele pretindeau detronarea intelectului de catre facultati nerationale (vointa, sufletul, energia vitala, libidoul etc.), noile filozofii ale imaginarului nu mai au caracter titanian si revendicativ ori chiar mesianic, ci isi propun sa reconstituie, calm si sistematic, locul ocupat de imagine, simbol si fantasma in cadrul aparatului psihic.

Pentru a pune in evidenta rolul jucat de imaginar (echivalat cel mai adesea de parerea comuna cu adjective depreciative de tipul fantastic, iluzoriu, ireal) in viata mentala a individului este suficienta o mica introspectie. Intr-adevar, daca incercam sa ne surprindem si sa ne reprezentam propria activitate cerebrala, procesul cel mai important, care ne defineste drept „trestii ginditoare“, pare a fi ceea ce am putea numi monologul (sau dialogul) interior pe care il purtam permanent cu noi insine. Gindirea noastra se desfasoara printr-o continua punere in discurs mental a tot ceea ce face o-biectul reflectiilor noastre. Poate ca, teoretizind „la rece“, faptul acesta nu pare destul de evident, dar orice exercitiu introspectiv, spre exemplu unul de oprire a sirului gindurilor, ne obliga sa constatam ca gindim formulind mental propozitii catre noi insine. Inst