Diogene Laertiu povesteste o anecdota despre Diogene, filozoful cinic al secolului al IV-lea i. Chr., care a ramas emblematica pentru cinism in genere. Pe scurt, Alexandru cel Mare i-ar fi oferit lui Diogene sa-i satisfaca orice dorinta ar fi avut, dar Diogene, intins la soare, i-ar fi raspuns doar „Nu-mi lua lumina soarelui“. Acest scurt schimb de replici ne uluieste si astazi prin incongruenta dintre oferta si cerere: prima este enorma, aroganta si exprima o Putere care se considera nelimitata, a doua este minora, modesta si apartine unui om fara nici o putere, dar care nu sufera de absenta ei: Alexandru isi etaleaza puterea prin sfidare, Diogene o neaga printr-o contra-sfidare.
La fel de fascinanta este inversarea acestor roluri prin replica filozofului: promitind orice, Alexandru nu poate refuza ce-i cere Diogene si, desi Laertiu nu ne spune daca Alexandru i s-a conformat sau nu, este evident ca, prins in propriu-i lat, el nu putea sa nu i se conformeze decit prin calcarea cuvintului dat: el se vede astfel obligat nu sa mai ofere ceva, ci sa piarda ceva, prestigiul, facind, la propriu, un pas inapoi. Alexandru gindea deci intr-o logica a surplusului in care, oferindu-i lui Diogene un obiect de valoare, demonstra ca pierderea acestuia nu era pentru el o pierdere, ci sursa unui plus de capital simbolic (generozitate recunoscuta). Diogene gindeste insa intr-o logica a minusului pe care nici o pozitivitate nu-l poate anihila si ca atare nu o valoare cere, ci respectul unei nonvalori, caldura soarelui, care a nimanui fiind, nimeni nu i-o poate oferi, desi oricine i-o poate lua. Cel fara putere cere deci Puterii nu sa ii dea ceva, ci sa nu-i ia ceea ce nu era al ei. Puterii insesi i se demonstreaza astfel inexistenta, caci ea este dovedita a se baza numai pe eventuala dorinte de putere a celui ce nu o are: daca dorinta nu exista, puterea se prabuseste in d
