Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd am călătorit întîia dată în secuime, m-am simţit ca într-un ţinut exotic. Nu era o călătorie ca oricare. Era o Românie cu boare exotică, la graniţă cu necunoscutul. Mă aflam cu doi amici şi poeţi maghiari din Transilvania - Orban Janos Denes şi Santha Attila (pe care îi rog acum să mă scuze pentru că, în mod sigur, numele lor ar trebui să aibă nişte accente) - şi plecam spre secuime, ca să lansăm un volum colectiv (BESTiarium) de poezie, în care mai semnau şi Radu Afrim (excelentul regizor de astăzi), Adrian Suciu (pierdut în spaţiu şi timp, prin Bucureşti) şi Luminiţa Urs (astăzi pariziancă prin adopţie), plus alţi doi poeţi de limbă maghiară - Fekete Vince şi Lovetei Lazar Laszlo (şi ei să mă scuze pentru lipsa accentelor). Încă din Cluj, Janos a început nu cu lecţii de limba maghiară, ci cu recitaluri fascinante din Petöfi Sándor şi mulţi alţii. Am admis atunci că, pentru întîia dată, limba maghiară nu mi se mai părea aspră şi seacă, mărăcinoasă şi îmbîrligată, ci o limbă cu o sonoritate adîncă şi cu un şarm sălbatic. Limba vorbită de Janos, care recita în transă, parcă, şi cu voluptate de "poet blestemat", era altceva decît maghiara pe care o ştiam eu, cea a naţionalităţilor conlocuitoare, cum erau numiţi maghiarii, alături de saşi şi alţii, în vremea comunismului. Şocul frumuseţii sălbatice a limbii maghiare atunci l-am avut: este adevărat că, între timp, a dispărut pentru că nu am mai avut ocazia, din 1998, să ascult poezie recitată în maghiară, şi nu oricum, ci pătimaş. Janos era îndrăgostit de limba în care scria, iar asta nu era puţin lucru. Era un adevărat poet: sută la sută.

Călătoria spre secuime a fost înceată şi fiindcă legăturile feroviare erau împiedicate: era greu să ajungi pînă acolo, parcă ne deplasam spre un fel de capăt al lumii. De la Braşov am schimbat direcţia şi de acolo a început altceva. Cam a