Corupţia nu este un fenomen tocmai nou în America Latină. Scandalurile de corupţie sînt prezente din vremuri imemoriale în peisajul regiunii. Aşadar, teoretic nu este nimic nou şi nici surprinzător în nesfîrşita dramă în care se zbate preşedintele Braziliei, Luis Ignacio "Lula" da Silva, şi formaţiunea sa - Partidul Muncitorilor (PT), ca şi o mare parte din elita politică a ţării. Ce este special la scandalurile de corupţie din jurul lui "Lula", spre deosebire de multe altele înainte, e faptul că au loc într-un mediu democratic consolidat şi în stînga spectrului politic.
Desigur, nu avem motive să ne aşteptăm ca stînga să fie din principiu mai cinstită decît ceilalţi. Dar mişcările socialiste, comuniste, castriste şi liderii lor din America Latină au denunţat, în mod tradiţional, cîştigurile ilicite, traficul de influenţă şi marile furturi guvernamentale ale dictaturilor tradiţional de dreapta sau chiar ale regimurilor constituţionale de centru. Este de necontestat că stînga, rareori la putere, s-a bucurat de mai puţine oportunităţi de a pune mîna pe bogăţiile publice.
Este întotdeauna mai uşor să fii onest în opoziţie, deşi în America Latină a fost întotdeauna mult mai periculos, uneori fatal, să nu ai acces la putere sau la favoruri. Dar cum stînga cîştigă tot mai mult teren şi guvernează - în prezent în Brazilia, Chile, Venezuela, Bolivia, Uruguay şi parţial în Argentina, probabil în Mexic şi Nicaragua, în viitorul apropiat - se vede că nu există nici un motiv pentru care stînga ar fi imună la bolile eterne ale regiunii.
În mod clar, stînga braziliană - asemenea celei venezuelene, argentiniene, uruguaiene, mexicane şi boliviene - nu a fost vaccinată împotriva corupţiei. Dacă stînga chiliană pare să fi rezistat mai bine bacilului, acest lucru se datorează istoriei şi culturii ţării şi nu partidelor sale socialiste.
De aceea, nu ne surprind
