Amatorii de artă sinceri sînt, statistic vorbind, specia cea mai rară printre vizitatorii de muzee. Predominantă este specia turiştilor, care "fac" muzee, aşa cum "fac" Italia sau Parisul: cu ghidul într-o mînă, cu aparatul de fotografiat în alta (chiar dacă fotografiatul e interzis) şi cu o amplă rezervă de extaze obligatorii. Într-un muzeu e musai să respiri precipitat, să priveşti umed şi să trăieşti, estetic, mici leşinuri. Din cînd în cînd, tatăl (competent), mama (emotivă) sau copiii (puberi) cheamă nerăbdători restul clanului dinaintea pieselor celebre, sufocate sub asaltul agitat al admiratorilor. Spaţiul muzeal e o colecţie de interjecţii: cultură în faza pre-epileptică a spasmului şi oftăturii.

Gesticulaţia fizică şi mentală care însoţeşte, de regulă, consumul "exponatelor" oferă observatorului ocazia unor picante consideraţiuni etnice, mai ales cînd vizitatorii se mişcă în grup. Dacă, de pildă, grupul e alcătuit din turişti germani, el e, întotdeauna, însoţit de un ghid plătit, a cărui expertiză e exploatată maximal. Toţi îl înconjoară cu o sobrietate incoruptibilă, iau note, pun întrebări. Nimeni nu se amuză, nimeni n-are trăiri necontrolate. Vizitarea unui muzeu e lucru serios, fără legătură cu plăcerea şi divertismentul. Taci, asculţi şi înveţi. Situaţia se răstoarnă cînd ai de a face cu grupuri de turişti latini, şi mai cu seamă italieni. Pentru ei, ghidul e un accesoriu uşor ridicol, pretext al unui dialog dezlănţuit, la capătul căruia bietul om îşi pierde cu totul aura de specialist. Vizitatorii vorbesc (vociferează), explică, se ceartă între ei, în vreme ce ghidul stă mut şi obidit pe margine: nu ştie, nu se pricepe, se înşeală. Un relief specific au japonezii şi americanii. Japonezii par să prefere ghidul scris, broşura explicativă, aşa încît parcurg sală după sală, aproape fără să-şi ridice ochii din text. Au, mai întotdeauna, un aer hăi