Nu a stiut niciodata ce inseamna sa faca primii pasi. A inceput sa vorbeasca abia la cinci ani. Mai bine zis sa scoata niste sunete, niste vorbe numai de ea si de mama ei intelese. De câtiva ani sta imobilizata intr-un scaun prea mic pentru vârsta pe care i-a implinit-o trupul - 13 ani. Consecinta: luxatii la membrele inferioare, la sold. Durerile sunt cumplite, dar Ramona nu poate nici macar sa le dea glas: s-a nascut cu tetrapareza spastica si retard mintal profund. Abia si-au revenit din durere Gheorghe si Margareta acum 13 ani. Pruncul pe care il zamislise dragostea lor era bolnav. Dupa repetate examene medicale, diagnosticul a cazut peste ei ca un trasnet: tetrapareza spastica si retard mintal profund. Au plâns, s-au tânguit, au intrebat in dreapta si in stânga - nu era nimic de facut. Erau intr-adevar spitale in Bucuresti unde se putea urma un tratament, insa posibilitatile lor financiare nu le permiteau asemenea pretentii. Cei doi soti au incercat asadar sa se consoleze cum au putut. Au mers la medicii din Botosani - orasul in care locuiau atunci - au luat tratamente nu foarte costisitoare, au mai apelat si la leacuri babesti. Nimic nu a schimbat situatia: Ramona ramânea la fel de bolnava. „Niciodata nu a putut sa stea in fundulet, decât daca era rezemata. De mers in picioare, nici nu se punea problema. Ca mama, asteptam cu disperare s-o vad facând primii pasi. Din pacate, fetita mea nu putea sa mearga“, isi aminteste Margareta chinuitorii ani de la inceput. „Mai exista o speranta“ Alexandru a aparut in viata sotilor Rusu cam la trei ani dupa Ramona. Baietelul - sanatos si voinic - a venit ca un fel de recompensa pentru suferintele celor doi parinti. Mai exista o sansa sa nu imbatrâneasca singuri, sa aiba cineva grija de ei mai târziu. Cu toate astea, nici Gheorghe, nici sotia lui nu erau consolati: Ramona ramânea principala lor preocupare. Pe la vârsta de cin