Cand treci pe langa un nuc si auzi un fosnet urmat de o pocnitura infundata, e un semn sigur ca toamna nu mai umbla cu ocolisuri.

Gata! Nucile cad singure pe pamant! Sunt zilele in care, in plimbarile mele, ajung obligatoriu la brutaria satului si, cu o paine calda sub brat, ma abat pe la regele nucilor din Provita. Rege? Desigur, cu o asa coroana nemaivazuta, te face sa te inclini, tu, fiinta neinsemnata, la poalele "majestatii" sale.

La radacina, prin iarba de acum palita de bruma groasa, gasesc, prin mila regeasca, in gaoace verzi, protectoare, cateva nuci. Le culeg, multumind pentru generozitate, si ma grabesc, inca de la fata locului, sa scot miezul si, adaugand painea calda, sa fac deliciul unui mic dejun imparatesc.

Dar intr-o zi, am avut o surpriza. Preocupat sa scotocesc pe sub frunze, era gata-gata sa dau peste un paznic de circumstanta. Intins in iarba, atras de moliciunea locului, dormita un ditamai dulau ciobanesc. M-a privit cu intelegere, fara urma de agresivitate. L-am rasplatit cu un coltuc de paine. Demn, nu s-a atins de el. Indepartandu-ma, am privit peste umar. Infuleca cu spor.

Bogata in culori, parfumuri, forme si multe, multe fagaduinte, toamna imi incarca sufletul de culori care tin pana dupa Craciun. Asa ca zilele mi le trec intr-o dulce betie, si nici nu-mi mai amintesc in care din ele m-am trezit pe o ulicioara podita cu piatra mare de rau, ce se savarsea, urcand tihnit, intr-un ochi incercanat de padure.

Cautam sa strabat tunelul verde-auriu cu gandul dus la murele rasplatitoare din luminis. Eroare grava! Printre tambrele gardului da navala spre mine (strain ce tulbura tihna dupa-amiezii din margine de sat) o oaste de strasnici pazitori. In frunte, un Cerber ce domina, prin statura si sonoritate restul cetei canine. Orice speranta de retragere fiindu-mi taiata, ma lipesc de ostrete, cu speranta aparitiei, la