Intrebarea care mi s-a pus ieri cel mai des imediat dupa autosuspendare a fost: Mai are viitor politic Adrian Nastase? Nimeni nu m-a intrebat: Mai are viitor politic PSD? Asa ca imi pun singur aceasta intrebare, care mi se pare mult mai importanta in acest moment pe care nu ezit sa-l numesc istoric, pentru ca marcheaza, cred, nici mai mult, nici mai putin, decat sfarsitul Partidului Comunist.
De 16 ani incoace, Partidul Comunist Roman a supravietuit sub diverse forme mutante: FSN, FDSN, PDSR, PSD. Girul lui moral-simbolic a fost intotdeauna Ion Iliescu.
Fostul rival al lui Nicolae Ceausescu a luat cu el din ceausism, indiferent in ce culori s-a vopsit de-a lungul timpului – pro-NATO, proamerican, simpatiu al capitalismului, partener al monarhiei – mesajul bazat pe „grija fata de cei multi si nevoiasi", precum si pe tunatul si fulgeratul impotriva celor ce „s-au rupt de mase", a
„imbogatitilor fara just temei", a „imbuibatilor" – fara a rosti vreun nume. El situa pericolul saracirii saracilor si imbogatirii peste masura a bogatilor mai ales in zona adversarilor politici, a partidelor „capitaliste salbatice": liberalii si taranistii.
Cu aceste mijloace de propaganda primitiva, exploatand nostalgia egalitara si frica de necunoscut a maselor, Ion Iliescu a castigat trei mandate de presedinte si a tarat dupa el Partidul Comunist, chiar si in toamna lui 2004, cand PSD a castigat alegerile.
Insa nimeni altcineva din partid nu a reusit sa impuna publicului larg o imagine eficienta politic: Adrian Nastase a luat voturi in primul rand in calitate de posibil urmas, mai scolit si mai ferches, al lui Ion Iliescu. Si a pierdut alegerile pe limba lui Iliescu.
Intrucat romanii au tot circulat prin Europa in ultimii ani si sunt mai greu de prostit, prima parghie a discursului iliescian, grija fata de amarati, s-a
