Intre bucuriile putine pe care ni le mai îngaduie mersul lumii, nu e alta mai mare decat buna întelegere între sporturi, popoare si institutii. Vinerea trecuta, am avut parte de un caz de concordie rara. Bayern, aflata, departe de München, într-un cantonament plin de soarele Dubaiului, a dat o fuga pana la Teheran. Bavarezii au zburdat o ora si jumatate pe Stadionul Azari si au batut cu 2-1 clubul cu cel mai impunator nume vreodata purtat pe un tricou: Persepolis. Ambele grupuri de combatanti au înghetat, pe un frig memorabil, alaturi de un public pe care ziarele si site-urile iraniene îl gresesc dupa gust si puteri: ba 40, ba 50, ba 70.000 de persoane. Imprecizia vine, desigur, din emotie. Caci toata lumea a plecat cu simtirile încalzite de la meci. Bayern a primit 300.000 de euro pentru 90 de minute de joc si antrenorul Felix Magath si directorul de club Uli Hoenes au avut grija sa înghesuie tot lotul la prima de joc. Bayern a aparut în teren cu o echipa si a intrat, dupa pauza, cu alta. Bani! Bani! Bani! Dar aici e vorba de altceva. De un impuls infinit mai nobil si de o rasplata cu adevarat generoasa. Meciul de la Teheran ne-a adus la cunostinta, cuminte si civilizat, ca Bayern, Mahmud Ahmadinejad si FIFA gandesc împreuna. Si anume, gandesc, împreuna, la separatie.
Primul interesat de separatie e, neîndoios, presedintele Ahmadinejad. Cand nu se vede înconjurat de o lumina alba - asa cum i s-a nazarit în timpul unui discurs rostit, în septembrie, la ONU -, presedintele Iranului are o aplecare vadita spre tema diametral opusa: fizica nucleara, mai precis un anumit gen de separatie a nucleului atomic, din care iese tot o lumina alba, capabila sa înconjoare mult mai multe persoane. De pilda, un oras sau o tara. Cand separatia draga presedintelui produce efectul nuclear dorit, la locul exploziei ramane un munte de scrum, iar pe harta apare o stersatura. Ahmadine
