Poate că pianul este domeniul excepţiei în întâlnirea, pe tărâmul vieţii artistice, a interpretării cu pedagogia. Este o impresie ce îşi află justificare în nenumărate destine ale lumii Poate că pianul este domeniul excepţiei în întâlnirea, pe tărâmul vieţii artistice, a interpretării cu pedagogia. Este o impresie ce îşi află justificare în nenumărate destine ale lumii muzicii, la care nu face excepţie cel al marii profesoare şi pianiste Constanţa Erbiceanu. De ce ne aducem aminte "acum" de acest adevăr, prea adesea uitat, odată cu cei care au slujit în trecut arta sunetelor? S-a ivit, cu câteva săptămâni în urmă, o carte care, depăşind geografia monografică, devine romanul unei "vieţi dăruite pianului", scriere dedicată Constanţei Erbiceanu de către Lavinia Coman. Autoarea, ea însăşi o înţeleaptă realizatoare a aceluiaşi destin de interpret şi pedagog, face parte din descendenţa familiei de discipoli a ceea care a fost, de aproape un secol, faimoasa "şcoală Erbiceanu". Mulţi sunt cei care au deprins drumul în muzică sub îndrumarea ilustrei profesoare, şi nu puţini au urcat treptele consacrării. Dacă numim doar câteva vedete ale pianisticii cum ar fi Silvia şerbescu, Magda Nicolau, Valentin Gheorghiu, fie ale pedagogiei - Theodor Bălan, Ana Pittiş, Maria şova, este suficient pentru a arăta că marea profesoară şi-a împlinit misiunea. Periplul existenţial este fastuos, cu succese pe scene internaţionale de concert, interpretări memorabile, de la Chopin, Schumann la Reger sau Moskowski, colaborări cu mari dirijori şi orchestre. Lavinia Coman îl reconstituie cu acribie a cercetării, alătură informaţiilor şi studiului documentelor mărturii preţioase, din care nu lipsesc elevii sau cei apropiaţi, cum este Constantin Erbiceanu. O reconstituie retrăind emoţional lumea cu aură de legendă Constanţei Erbiceanu şi, prin aceasta, restituie imaginea ei celor care au cunoscut-o, c